Presupunând că în această epistolă ne vom ocupa de elevi, de comportamentul lor în a asimila unele cunoştinţe dar şi de felul cum se adaptează la anumite situaţii. Sigur că voi fi întrebat:”Care elevi? La care vom răspunde:” e vorba despre cei de la Şcoala de Arte şi Meserii. Am ales acest segment şi unele dintre problemele acestei populaţii şcolare deoarece sunt clasele cu cele mai multe incertitudini şi evident cam tot atâtea necunoscute care li se propun unor copii cu psihicul cel mai labil. De aici pleacă multe neajunsuri care vor avea denumiri de: absenţe, lipsa interesului pentru învăţătură, neadaptarea în noul colectiv, uneori lipsa constituirii acestui colectiv, probabil şi altele care pot fi incluse sub cuprinzătorul adjectiv DEZINTERES. De aici şi până la abaterile disciplinare de mai mare gravitate, nu sunt delimitate de nici-o linie, nu există nici-o barieră. Nu este greşit a menţiona că în aceste colective, ale claselor acestora, de regulă puţini elevi claselor acestora să-şi fi “luat Capacitatea”. Pentru un tânăr cadru didactic, această prezentare, poate fi scenariul unui film de groază, cu atât mai mult, cu cât de regulă, elevii de la gimnaziu care au ratat capacitatea, erau dintre elevii şcolilor acelora care puneau probleme de disciplină cadrelor didactice şi nici cu învăţătura nu erau prea avizi de-a de ocupa înainte de-a veni la noua şcoală. Cine a primit dirigenţia unei asemenea clase, este convins că o bună perioadă de timp, v-a fi cuplat încontinuu la problemele acelei clase, să nu spunem că problemele îl vor urmării pretutindeni şi numai rezolvarea acestora îi vor aduce liniştea sufletească şi câte-o dată, o senzaţie de uşurătate, de plinătate la “punerea jos” a unor probleme care i-au măcinat fiinţa, timpul şi nervii zile şi nopţi în şir.
Aceste probleme au luat fiinţă în timp şi cu puţină maleabilitate şi înţelegere ar fi putut fi estompate multe dintre problemele noastre şi ale elevilor dacă persoanele care răspund de destinele învăţământului ar arăta o oarecare preocupare mai mare pentru:”cum poţi să faci bine elevului fără ai face rău?”. Acest lucru se rezolva foarte simplu dacă s-ar fi consultat şi pe acei care din asta au trăit şi trăiesc fiind buni cunoscători ale acestor problemele şi numai pe acei care au o funcţie “de scaun” prin ministerul învăţământului. Ca să observaţi cât sunt de distanţate de realitate aceste persoane vă voi spune doar că ponderea învăţământul practic la clasele de şcoală profesională şi cele de arte şi meserii, ajunge în acest moment la 30%-65%, cu toate acestea, acest segment profesional de predare, nici măcar nu au inspector de specialitate. Problemele lor le”discută” alţii care după cum se vede, este clar că nu le cunosc de loc. A doua problemă, ce rezultă din prima, este conceperea unei Curricule nu nepedagogice ci antipedagogice, pretinzând elevului să facă practica de specialist, şi el încă nu are dobândite cunoştinţele de bază în respectiva profesie. Dar să lăsăm problemele acestea altora, aşa cum obişnuit se face, deoarece nouă ni se cere să reparăm greşelile altora, şi acest lucru facem perpetuu, ştiind că încă nu se cunoaşte statutul acestor elevi, care deja-i “pregătim AŞA până la noi ordine”.(momentan problemele curriculare s-au rezolvat dar cea a reprezentării maiştrilor în inspectorat nici nu se pune problema)

M-am pus şi eu, nu odată, în situaţia unui elev din această categorie, care a greşit dar care a venit la noua şcoală să fie admis… într-o clasă de rataţi psihic şi intelectual, că ce îţi sugerează o clasă cu 30 de elevi fără “capacitate” şi cu infinite probleme sociale şi disciplinare. Cert este că acestor elevi, ori ce har profesional ai avea, în momentul în care el se vede “catalogat atât de precis” de minister v-a avea o mare cădere psihică. În “re noua” lege a învăţământului se putea stipula “că elevii care n-au “capacitatea” dar dovedesc o reală dorinţă de a învăţa să poată fi admis în altă clasă sau alt profil după primul an de cursuri la forma de arte şi meserii sau liceu” Nici aici încă nu se ştie exact ce va fi din astea două tipuri de şcoli peste doi ani. Lipsurile acestea de legiferare, de incertitudini, stau tot între elev şi profesor sau între al face responsabil pe cel de la catedră de imperfecţiunile legii de care se loveşte elevul. Cu alte cuvinte “mincinosul” în faţa elevului este tot profesorul pe care el îl solicită şi nu persoanele sus puse pe care el nu le cunoaşte şi nici n-are cum ajunge la ele.
Am ajuns doar la partea practică. Numesc astfel munca noastră de deversare a cunoştinţelor acelor receptori care sunt elevii noştri de toate zilele. Nu mă voi ocupa de brainstorming, deoarece uneori schimburile de priviri între elevi şi profesori, în noile condiţii, fac acest lucru din start. Problema care preocupă pe ori ce profesor este randamentul receptorului-elevului. Pentru a uşura puţin problema obţinerii acestui liant profesor-elev, vă voi pune la dispoziţie un element nestudiat încă: evoluţia biologică a elevului pe perioada unei zile de şcoală. Din observaţiile şi măsurătorile personale ce încununează un număr de ani, funcţie de temperamentul elevilor, de colectivul sau focarelor de asociere apărute în clasă, de tipul de materii care le are în acea zi, un elev de clasa a IX-a scade în greutate pe parcursul a şase ore de clasă sau atelier între 0,5-2,5 kg. Cântărirea elevilor s-a făcut pe un interval de timp de cinci ani la intrare şi terminarea programului. Efectele în comportament şi învăţare sunt multiple De aici se nasc multe probleme cărora elevul trebuie să le facă faţă: problemele sociale ale lui şi ale familiei sale, mâncarea de dimineaţă, alcătuirea orarului şi nu în ultimul rând dozarea sarcinilor funcţie de aptitudini, temperamente dar şi cerinţe. Dacă această sugestie bazată pe observaţii certe va fi în atenţia noastră evident nu numai că randamentul elevului va fi apropiat de dorinţele şi pretenţiile noastre, dar s-ar putea să vorbim cândva şi de colectivele elevi-profesori, colective care ar estompa multe dintre nereuşitele noastre din învăţământ, cu atât mai mult dacă acestea ar avea şi sprijinul acelora cu drept de semnătură.

Al zecelea volum al poetului şi epigramistului Ioan Şiman poartă titlul de PRIERUL UZURPAT. Decizia poetului de-a pune acest nume volumului său, nu este nici gratuit şi n-are nici conotaţia obişnuită românului, care îşi arogă din principiu această lună, considerată aici ca şi aiurea, o lună a păcălelilor, dar şi luna schimbărilor bruşte ale vremii. Cu toate că „babele” au plecat demult, nici luna aceasta şi nici calendarul, încă nu s-a hotărât să dea curs primăverii, anotimpul iubirilor. Să fie şi acesta fie un motiv, prin care este catalogată luna aceasta ca :”april nebun”
Pentru poet aprilie nu este doar o lună a melancoliilor, a păcălelilor, a unui timp indecis şi nesigur, ci este luna în care el a văzut LUMINA ZILEI, iar acuza poetului a uzurpării acestei luni, ne duce la gândul că probabil nutreşte o revoltă asupra celor care posibil să-i fi deturnat viaţa înspre căi şi locuri care în mod real probabil că dânsul nu şi le-ar fi dorit, ori consideră că i-ar fi fost improprii aspiraţiilor sale. Asocierea din titlu cu cea a denumirii populare a acestei luni aprilie-prier, gândul ne poartă spre versurile lui Octavian Goga, un alt mare poet ce s-a înstrăinat de meleagurile natale, cântându-şi dorurile în veci neostoite în foarte cunoscuta poezie : De ce m-aţi dus de lângă voi, senzaţie de tristeţe profundă, comună tuturor celor care au fost obligaţi să-şi părăsească locurile de baştină.
LANSAREA volumului proaspăt ieşit de sub tipar s-a făcut în cadrul intim oferit de Cenaclul Epigramiştilor “SPINUL” din Baia Mare, în spaţiul destinat special pentru membrii CENACLURILOR LITERARE BĂIMĂRENE oferit cu generozitate de Conducerea Bibliotecii Judeţene “Petre Dulfu” prin Directorii săi, doamna Laura Temian şi domnul Ardelean Teodor.
Domnul Şiman şi-a prezentat acest volum de versuri în cadrul mai sus menţionat şi în prezenţa membrilor cenaclului umoriştilor, lectorul de carte, domnul Filip Romulus, disecând componenţa acestui volum cu un profesionalism desăvârşit. PRIERUL UZURPAT constă în 105 poezii din producţia domnului Şiman pe anii 2003-2004, poezii însăilate pe 128 de pagini, ilustrate cu desenele lui Marian Lupu. Cartea se doreşte un ţipăt de trezire a vieţii-vieţi, a puterii de a “trece” peste atâtea falsuri, încropeli şi minciuni şi hotărârea certă de-a saluta decizia prin care primeşti dragostea şi adevărul în suflet, în faţă, sentimente care se cer sincere şi imaculate. Chiar dacă în închipuirile vieţii trăite de poet, acestea n-au juxtapunere identică uneori ca şi in realitatea trăită, este cert că nimeni nu refuză adevărul şi dragostea chiar dacă acestea uneori ne copleşesc, ca şi torenţii care niciodată nu pot fi prevestiţi. Nu puţine dezamăgiri ale iubirilor pure, ale iubirilor idolatrizate, sunt frumos înşiruite în versurile Domnului Şiman, ceea ce ne duce cu gândul la o mare toleranţă de viaţă a autorului, însuşire de care mulţi nu suntem capabili să o acceptăm, alăturate celorlalte simţăminte, care lasă urme dureroase în momentele unice ale trăirilor interioare, trăiri cu care poetul este confruntat continuu în viaţa proprie. N-ar fi poet dacă în opera Domniei sale nu ne-ar transmite şi unele crezuri şi îndemnuri de viaţă. Din toate acelea una este pregnantă, comună celor şase volume de poezii (autorul mai are şi patru volume de catrene şi epigrame). Este vorba de-a nu greşi ireparabil, acei care refuză dragostea, indiferent în detrimentul căror bunuri materiale sau spirituale încearcă s-o facă. Autorul ne aduce aminte, pentru a câta oră, că acest fenomen: dragostea este sentimentul care compune şi comprimă viaţa, o metamorfozează, o întreţine, cu toate că tot ea, ne dă şi reale spaime, îndoieli şi uneori refulări nemeritate. Citindu-i volumul de versuri, cât şi multele şi bogatele trăiri sufleteşti transpuse în versurile domniei sale, unele sedimentate deja, atât în noi cât şi în poet, autorul ne îmbogăţeşte sufletul cu alese metafore, cunoştinţe inedite, reale în contra balans cu visările presupuse sau precedate de iubirii.