Bărbat şarmant, avea o înălţime de peste 1,80 iar faţa-i avea imprimată pe acea frumuseţe a acelui bărbat şi o vădită frumuseţe blândă, rar întâlnită pe faţa unui bărbat. Nevasta inginerului Crăciunică era directoarea şcolii de maiştri, în acelaşi Grup Şcolar Minier din Baia Mare. Cum el nu mai biruia cu iubirea femeilor, şi doamna dânsului, îl concura la acest capitol al atracţiei fizice, nici ea nu şi-a pus niciodată problema să-i fie fidelă în căsnicie. Aşa au ajuns că, fiecare dintre ei îşi aveau propria viaţă, cu toate că erau o familie, erau căsătoriţi legătură din care au rezultat şi copii. Au încercat ei, să-şi legalizeze escapadele extraconjugale divorţând, numai că pe atunci, conducerea societăţii socialiste pretindea ca „un conducător al maselor” trebuie să fie un exemplu de conduită. Asta însemna că oficial, nici nu se putea pune problema divorţului, deoarece erau amândoi, persoane ce deţineau posturi de conducere. În final, s-a ajuns că, fiecare trăia cu cine-şi dorea, considerând că viaţa profesională este mult mai importantă decât viaţa particulară, viaţa de familie. Mizând pentru prima, cea care le dădea un statut social de invidiat, nu-şi pierdeau nici creditul acordat şi nici posturile oferite de Partid.
Pe acest om de real succes, „s-au hotărât” şefii să-l transforme în „Acarul Păun”. L-au luat din postul de „Inginer şef” de la Mina Săsar, unde fără exagerare era unul dintre cei mai iubiţi şefi, el care cunoştea mina Săsar ca pe propriul buzunar, şi l-au numit şef de sector la G-3, locul cel mai înalt, la ora aceia, din acel munte, loc unde se exploata deja din subteran şi evident aici nu i-a desluşit nimeni situaţia „putredă” a lucrurilor şi lucrărilor, cu atât mai puţin, situaţia care urma să se desfăşoare, chiar sub conducerea lui. Fosta galerie G-4 dispăru-se deja, cariera a „înghiţit-o” deja şi acum se afla deasupra galeriei G-3. Cam asta era situaţia lucrărilor în luna în care, a fost interzisă exploatarea minereului aurifer din Exploatarea Minieră Şuior, prin carieră şi trecerea obligatoriu la exploatarea acestor bogăţii, numai prin mină, prin subteranele minei. Cu toate că aprobarea, cu greu, a fost ordonată de ministerul de resort, ordin amendat expres în urma cererii urgente şi repetate, făcute de Conducerea Exploatării, prin care se arăta la ce primejdii se expun dacă nu o să le aprobe interzicerea lucrului în carieră, datorită insiguranţei existente acum în munca desfăşurată în această exploatarea minieră, situaţie creată în ultima perioadă. Deci această aprobare a fost cerută expres şi repetat, de conducerea Exploatării Miniere Şuior, pentru a proteja personalul din subteran dar şi pentru a ajunge la situaţia se siguranţă, a ajunge la normalul situaţiilor de muncă, obişnuit pretutindeni în asemenea tipuri de munci.. În fine, Conducătorii Exploatării au recunoscut situaţiile incorect raportate până atunci, indiferent cine le-a făcut, şi confirmau că pilierul de siguranţă, care trebuia să asigure siguranţa lucrului în subteran, nu-şi mai merita denumirea deoarece, nu mai prezenta nici-un fel siguranţă la lucrul sub protecţia care sa, celor cărora ar fi trebuit să le o ofere. Cu toate acestea conducerea Exploatării Miniere Şuior, nici nu s-au gândit să oprească lucrul în carieră, continuând să exploateze prin puşcări masive, puşcări care „înghiţeau” zeci de tone de dinamită, pentru acea lună iunie, lună când oficial acest lucru era deja interzis prin lege.

În ziua de 20 iunie au terminat de excavat ultimul depozit subteran, lucrare executată pentru introducerea a câtorva zeci de tone de explosiv, încărcătură recunoscută ca cea mai mare cantitate de explosiv, consumată până atunci, la o asemenea puşcare. S-a considerat că aceasta ultimă împuşcătură, va da şi ea, cea mai mare cantitate de minereu derocată din carieră, cantitate ce o să le ajungă pentru întregul necesar al lunii respective, deoarece erau şi ei convinşi că, încă o puşcătură, nu numai că nimeni nu a mai fi îndrăznit s-o facă, dar dacă acest lucru s-ar fi făcut, pilierul de siguranţă care „ţinea cariera în spate” şi care dădea destule semne că este la limită de jos a siguranţei, ar fi cedat, situaţie care ar fi putut produce o catastrofă de proporţii, de neimaginat. În momentul exploziei dirijate de acum, ultima care şi-au mai propus s-o realizeze, întregul masiv s-a ridicat într-o zvâcnire de cutremur, după care s-a reaşezat de parcă ar fi venit pacea mult dorită. Lucrurile se petreceau în jurul orei 13. Cu câteva zile înainte, Dumnezeu a vrut să ploaie şi a plouat atât că deasupra lucrărilor miniere s-a format, în golul lăsat de carieră un mic lac. Acum de vre-o trei zile era un soare arzător, dar balta n-a scăzut prea mult. Apa din lacul format a prins gazele de la puşcare şi le-au coborât sub proaspăta puşcătură, căutând locuri pe unde s-ar putea dispersa. Pericolul a devenit îndoit deoarece gazele sunt reţinute în mari cantităţi de apă, element care nu permite dispersarea lor. Tot în această ultimă puşcătură, poate că nu s-ar fi numit: catastrofă dacă nu „şi-ar fi dat mâna” gazele rezultate din puşcare, apa care le-a reţinut pe acele gaze, dar şi acea cantitate de apă, din micul lac, care au transformat o mare parte a minereului în grohotiş, material fluid ce a obturat locurile pe unde probabil s-ar mai fi putut evacua puţine gaze, din cele rezultate de la puşcarea masivă.

***

Nelu cu inima strânsă că-i lasă pe ai lui şi în această zi acasă, şi-a sărutat fetiţele şi soţia, pe mamă-sa, apoi a insistat din nou cu rugămintea către mamă-sa, de-a face bine să-l aştepte până la întoarcerea din şut. Avea şi el acum o dorinţă, ca acum, de această dată, să-şi ţină ziua de naştere cu întreaga familie, lucru de neconceput al până acum, pentru simplu motiv că… nu i s-a mai ivit asemenea posibilitate. Acum a terminat-o cu şcoala, cu armata, o parte dintre problemele cu serviciu s-au mai estompat, şi evident că îş dorea şi el o cât de mică sărbătoare, prilej de-a mai uita de multele necazuri ce încă nici el, dar nici alţii nu i le-au rezolvat.
De fapt în toată viaţa lui de până acum, şi din momentul de când era căsătorit, şi-a dorit să dobândească un apartament, pentru familia pe care şi-a făcut-o. A fost incorporat la arma „securitate” pentru pază la obiectivele din Bucureşti. Împreună cu un frate, a reuşit să rezolve problema recuperării tuburilor de cartuşe trase cu armele automate. Comandantul de batalion le-a promis tuturor militarilor care deţineau o meserie, că acel care rezolvă această problemă, a tuburilor de cartuşe trase, ce frecvent se pierdeau la trageri, el, în calitate de comandant, le garantează că le va rezolva problemele cu locuinţa, mai ales acelor care, aveau nevoie imperioasă de o locuinţă.

Soldaţilor care nu-şi doresc ne aparat apartament, le va asigura reangajarea, imediat ce vor termina ciclul de instrucţie. Le va rezolva acest lucru prin „avansare la excepţional”. Nelu a lucrat mult, a buchisit, a făcut multe încercări şi în final i-a fost dat să reuşească. După ce a reuşit să rezolve problema, a executat mai multe exemplare, împreună cu Ghiţă fratele lui, şi s-a prezentat cu recuperatoarele la unitate, la comandant. Acolo mare bucurie dar şi satisfacţie deosebită pentru realizarea acestui „nod” în activitatea lor militară.. Evidenţieri, felicitări, avansări în grade la excepţional! Nelu aştepta ca şi lui să-i vină rândul. Aştepta ca promisiunile făcute de către comandantul de batalion, să se materializeze. Într-un târziu a venit şi ziua când a fost chemat la comenduire. Acolo comandantul de batalion, cu „sincere regrete” i-a comunicat că el n-a avut cunoştinţă că: locuinţă de la M.F.A., nu poate primii numai personalul angajat, nicidecum soldaţii în termen. „Totuşi, tovarăşe soldat am aflat că ai făcut o cerere pentru apropierea de familie. Uite ai aici transferul la Unitatea UM o2…. din Şomcuta Mare. De mâine te prezinţi la noua unitate” şi-i înmână documentele de transfer şi foaia de drum. Îţi urez succes în noua ta unitate. Drum bun”! „Mulţumesc să trăiţi” şi s-a deplasat la unitatea militară din Şomcuta Mare.
S-a prezentat la noua unitate şi n-a avut atâţia bani, câţi să poată trece pe la familia lui, să-i vadă măcar. După două săptămâni, de la transferul în noua unitate, a primit solda şi atunci a observat că fostul comandant, acel care şi-a arogat toate meritele în realizarea acelui dispozitiv de recuperare a tuburilor goale de la cartuşe (nu se ştie dacă nu i-a dat şi numele său acelei realizări a lui), atât a făcut pentru el că i-a dat un post fix, post de caporal, şi cu această ocazie i-a crescut solda la 21 de lei. Exact preţul unui bilet dus-întors Şomcuta – Baia Mare pe autobuzele IRTA. Soţia lui Nelu nu lucra. Şi ce-ar fi putut lucra, o mamă ce avea o fetiţă de doi ani şi una de un an. Poate atunci, pentru prima oră, să fi rostit cineva cuvintele „venit zero”. Familia s-a mai trăia din puţinul cu care-i mai ajuta fratele său Ghiţă, cel cu care a făcut acel dispozitiv de recuperare a tuburilor de cartuşe. Ajutorul acesta, nu era nu ştiu ce, puţin din ceia ce mai putea şi el. Cu toate acestea, datoriile nevestei sale pe timpul cât Nelu a făcut armata, au ajuns la peste patru mii lei, valoare de atunci a două salarii foarte bune. Nelu era un om extraordinar de econom. Cred că scoţienii puteau lua lecţii de la el. Aducea acasă tot ce putea economisi pe la unitate. Îşi dădea mâncarea gătită şi raţia de ţigări: pe pesmeţi, surogat de cafea, conserve, zahăr şi chiar din puţinul care-i revenea din cele 2200 cal care era raţia energetică aprobată pentru un soldat din ţara asta. Din toate aducea câte ceva, puţin, şi acasă. Era incredibil şi toţi comandanţii au crezut că probabil fură. Din cauza acestui motiv, l-au pus sub supraveghere…. Când şi-au dat seama care era situaţia şi au realizat că au greşit, au revenit la sentimentele lor de oameni şi l-au ajutat într-adevăr, cum au putut şi ei, dar de atunci nu-i mai era ruşine să vină acasă la fetiţe şi soţie. Acum venea şi el cu câte ceva de-ale guri, lucruri care le permitea soţiei şi fetiţelor să mai aibă ceva prin casă şi a reuşit să nu-i mai crească cuantumul datoriilor familiei sale. Măsurile lui Nelu, măsuri de prevedere pentru familia sa, au fost luate încă înainte de plecarea lui în armată. Şi-a adunat într-o ladă mare, cutii de conserve de carne. Avuse puşi de-o parte, câţiva saci cu făină, cartofi, ulei, untură, produse care i-ar fi asigurat familiei sale existenţa pe vreo şase luni. Numai că nu sunt toate aşa cum crede omul.