Trenul se mai auzea doar ca un ecou. Gheaţa peste care am sărit s-a spart intrând la mlaştină până la subsuori. Am stat în mlaştină câteva ore necesare atât pentru orientare, cât şi pentru a nu sparge mai multă gheaţă, lucru observabil din trenurile care plecau pe front. La lăsarea serii, cu puţinele lucruri şi mâncare deloc, am început să fac primii paşi spre ţară. “Corurile” lupilor mă însoţeau pretutindeni, dar se pare că aveau destule leşuri dacă nu mă “necăjeau”. Mă însoţea un singur gând: să mă mişc continuu. Unde nu era nici-un pericol mergeam în picioare, alteori târâş. La început haitele de lupi m-au îngrozit, apoi când îi auzeam mă bucuram, eram sigur că nu sunt trupe în preajmă, ei îmi aduceau liniştea. În hăituita mea retragere, trecând peste locurile pe unde au trecut trupele, unele luptând, altele doar avansând spre linia frontului, mi se prezenta o imagine care era incredibilă pentru o fiinţă umană. Erau multe amputaţii făcute de obuze, dar nu se comparau cu crimele săvârşite asupra civililor de “forţele” de ocupaţie. Cu toată frica care m-a însoţit ani de zile, m-am trezit gândindu-mă: “Doamne unde ai fost când acei netrebnici şi-au bătut joc de aceşti nevinovaţi oameni, copii, mame cărora le-au scos cu cuţitul pruncii din burtă”.
De la diferiţi morţi, pe rând îmi schimbam efectele rupte sau ude, dacă erau cât de cât mai uscate, mai “ferite” ca ale mele. În urma celor spuse de acel camarad cu care eram consătean, urmăream tot timpul să nu deger. Chiar şi atunci când sensibilităţile membrelor dispăreau, mă descălţam şi cu căciula îmi frecam picioarele, tălpile să nu-mi degere. Nu eram preocupat în cât timp voi ajunge în ţară, acasă, scopul era să ajung întreg nu cu oasele descărnate. Ocoleam satele, gările şi orice punct populat. De m-ar fi prins poate m-ar fi împuşcat pentru dezertare nu pentru furt de armă, cum ades motivau moartea multor soldaţi pentru a nu se cunoaşte cât de mare-i fenomenul dezertării. Chinuindu-mi fiinţa şi “circulând” de regulă pe unde au fost deja operaţii militare şi mai mult sub protecţia întunericului, trăiam numai din resturile alimentare ce le găseam la soldaţii morţi. Cea mai mare problemă a fost să trec din Moldova în Ardeal. Graniţele erau păzite de “noii” stăpâni. Poate-i de necrezut, dar lupii m-au scăpat să nu mă prindă cengherii.

Am ajuns după aproape trei luni în “Satul meu ardelean” cum frumos scrie Şugariu. Aici era mult mai greu de cum am crezut. Cengherii (poliţia maghiară) treceau zilnic pe la casa mea. Nu puteam să mă apropii de ai mei fără a-i pune în primejdie. Într-un mal al Someşului de unde oamenii scoteau polochin, s-a format o tubă. Ziua mi-o petreceam acolo, iar noaptea intram prin curtea unui vecin în şura noastră, unde am început să sap o groapă. Pământul rezultat îl duceam la Someş. Operaţia aceasta, de-a săpa un ascunziş în şura noastră, şi numai noaptea cu spaimele mele, o fi durat câtva timp, dar ce-mi amintesc sigur era că prin pielea mea se vedeau toate oscioarele, se putea studia anatomia. Terminarea bordeiului a coincis şi cu epuizarea mea atât fizică cât şi psihică. Am căzut într-un somn febril de durată. Am mai avut zile. Ieşind din această stare de semimoarte, am reuşit cu greu “să mă pun pe picioare”. Acum nu mai eram stresat zilnic să şterg toate urmele, cum trebuia să fac în acea tubă din malul Someşului, ca nu cumva să treacă cineva pe acolo şi să observe urme de proaspătă convieţuire, care mi-ar fi trădat prezenţa acolo. În beciul de sub casă am stat ca un animal mai bine de un an. După perioada de întremare, am luat legătura cu ciobanii pe care-i ştiam ce oameni sunt, apoi prin ei şi oamenii lor, prin foştii ortaci, am făcut un grup, prin care am căutat continuu să-i hărţuim şi sabotăm pe ocupanţi, lucru care ne permitea controlul unei zone mai mari şi abia acum am luat legătura cu familia mea. V-am spus toate acestea, am intrat şi eu cu povestea mea în poveştile voastre, deoarece în oraşul nostru exista un monument pe care scria: “Glorie veşnică eroilor Armatei Sovietice care şi-au dat viaţa pentru eliberarea pământului patriei noastre”, poate n-am citat exact. De, mai uită omul. Şefii de atunci, din timpul războiului, până în data de 7 septembrie 1944, au subordonat toate armatele române, Armatei Roşii. În acel caz armatele române au fost încorporate în Frontul II şi III ucrainean sub comandă rusească şi purtând ca denumire: “Armata Sovietică” spre deosebire de pura Armată Roşie care era a Federaţiei ruse. Poate că unor “personalităţi” de astăzi să le fi fost ruşine de “activităţile” de atunci când au subordonat Armata Română ruşilor, Armatelor Sovietice, care la acea dată în ţara noastră eram noi, românii. Ei bine oamenii aceştia „ruşinoşi” au demolat “celebrul” monument.

Chiar dacă era închinat altor naţii, dar pe el scria “că-i ridicat în memoria acelora care şi-au dat viaţa pentru eliberarea ţării” deci nicidecum pentru proslăvirea ruşilor, cum cineva a încercat să ne insufle, şi a şi reuşit, distrugând un monument al unor eroi, anonimi de altfel, care şi-au lăsat şi jertfit totul – VIAŢA – ca să elibereze acest colţ de ţară. De cumva credeţi c-am “bătut câmpii” mă iertaţi că şi eu i-am iertat pe aceia care au făcut troc cu ţara, indiferent cu cine şi când s-a întâmplat”.
– Sunt lucruri interesante, mai ales pentru acei care n-au ştiut niciodată cei suferinţa şi umilinţa, dar se bat cu cărămida în pieptul lor “patriotic”, observ eu, continuându-ne drumul spre locuinţa gazdei noastre care-şi serba şi onomastica, Toma. În dreptul unei case, gazda noastră ne face un semn de luare aminte.
– Domnilor, aţi derulat nişte poveşti ale unor întâmplări petrecute înainte de această revoluţie care, de ce să nu recunoaştem a adus într-adevăr şi mult râvnita libertate. Aici, în această casă, locuieşte o familie care, din ce au înţeles ei din libertate, şi-a năruit întreaga viaţă şi avutul. El a fost miner disponibilizat printre primii, atunci când toată lumea dorea să aleagă grâul de neghină.
– Dar cum aşa? intervine prietenul meu.
– Nu vreau să spun că simplu, dar manifestările lor de “libertate” au fost prost înţelese şi au un cadru de desfăşurare mai conservator la sat unde toată populaţia formează opinie publică, unde toţi sunt integraţi în obştea satului. Membrii acestei familii, destul de tânără, abia ieşiţi din iarnă, au început să frecventeze cu stoicism noul “local”, consumând din ce în ce mai mult alcool, şi acesta de o calitate dubioasă. Nu ştiai care-i mai avid de băutură, soţul sau soţia. Oamenii-şi motivează beţiile prin: greutatea vieţii ce-o duc, prin ce necazuri au trecut, dar sigur încep băutul din plăcere, în final dezumanizându-se total. Aşa şi aceştia s-au apucat de băut, şi cum băutura nu-i pe gratis, pentru a o procura, neavând slujbă, au început să-şi vândă din casă ori ce, pentru un pahar de vodcă. Cât or fi consumat, nimeni nu ştie, dar acei care i-au întâlnit le catalogau starea lor cu epitetele de: “îs lespede”, “cum îi ranga”, “ca leuca” şi alte combinaţii nu prea măgulitoare la adresa lor. Dar cei mai mulţi s-au exprimat că: “au băut până le-a pierit ruşinea”. Cum necum s-au străduit şi au ajuns şi acasă.