Atâta carne nu se putea cumpăra în “IEPOCA” şi chiar dacă ar fi putut cumpăra, la un salariu mediu de 2600 lei îşi puteau cumpăra zilnic doar lapte, pâine, dacă se găseau, şi ce “se dădea la raţie”: ulei, zahăr şi maximum 2-3 kg carne/lună, luată la negru. Poate că un burlac s-ar fi putut descurca, dar familiile s-au pauperizat. Unica distracţie, oficial legalizată, era “statul” la cozi, de la care în final tot nu primeai nimic. Porcăria era că se impunea să faci “cozi” şi pentru unele fleacuri ca: scobitori (la ce dracu ne mai trebuiau?), hârtie igienică, chibrituri, şi… (dracul să le ia!). Certitudinea rarefierii produselor era vizibilă şi simţită de fiecare. Unele au dispărut definitiv şi nu era vorba de produse de import: cafea, măsline sau alte delicatese, dar imaginaţi-vă o ţară care nu are de valorificat… marmeladă, fasole, legume… În ‘89 “s-a întâmplat” ca din 27 aprilie şi până în 17 august nu am văzut carne de nici un fel. Erau unele sărbători “naţionale” când la raţie primeam ½ kg carne de persoană care nu de puţine ori era un… OS.
Ora şapte. Nici-o invitaţie. Nici-o uşă deschisă.. în tot Clujul.
La podul peste Someş a fost consumată cea mai dementă tragedie. Un tip, dintr-o maşină, c-o armă automată a mitraliat populaţia. Printre morţi doi copii, doi fraţi ţinându-se de mânuţe, au căzut pe asfaltul din faţa restaurantului. Crucea de oţel, rece şi ea ca şi vremurile, îţi bloca trecerea. Parcă era o premoniţie: “cine trece de ea, trece în abis”. În afară de neagra şi recea cruce, mai erau pe trotuar şi brazi împodobiţi pentru sufletele neprihănite ale morţilor tineri. Era o “pădurice” de brazi puşi în memoria tinerilor cununaţi… cu moartea.
S-a făcut ora opt. S-a deschis o alimentară. Ciudat să ţi se servească cafeaua într-o alimentară, nouă celor… dezalimentaţi. Căldura cafelelor ne dezgheaţă nasurile. Era prima oară când Clujul era atât de neospitalier pentru mine şi prima oară când nu se putea servi o cafea în restaurant, în cafenea, ci într-o… alimentară.
După “vederea” Clujului şi efectele “luptelor” dintr-o singură parte şi minciunile care încercau să ne “informeze” despre adevăr, mi-a rămas un gust amar în gură şi o pustietate în suflet. Ce-am dorit şi ce-am primit! Şi mai ales, cine a… primit.

Sincer să fiu, poate m-am “ambalat” puţin la acest “pahar de vorbă” dar, de câte ori am povestit aceste lucruri, mi se conturează tot mai clar că această revoluţie a fost o mişcare pornită şi susţinută de tineri în exclusivitate, dar de elanul şi jertfa lor, alţii au profitat, despre care se spune că preluând frâiele puterii au devenit mai răi ca nişte ocupanţi. De aceea cred că în acest capitol al vieţii, pe sufletele românilor, se află un bolovan greu şi un mare haraci pe buzunarul contribuabililor, dar eu cred că n-am să mai povestesc niciodată despre aceste fapte, încheie amicul meu.
***
Din vorbă-n vorbă, poveştile curgeau fără o invitaţie prealabilă. Un sătean, puţin mai în vârstă ca noi, a început depănarea unei poveşti în care părea că-şi derulează amintirile. După cum povestea simţeai că îşi retrăia faptele citate, “reintrând” din nou în timpul scurs. Spunea el: “Nimeni nu poate preciza sau evalua situaţia din Ardeal, de după Diktat. Eu n-am avut unde mă retrage. Oasele bunilor mei în acest pământ s-au albit în pământul sfânt al Transilvaniei. Familia-mi era aici. Cum să plec? Unde să plec? M-am gândit că, aşa cum vor trăi şi ceilalţi, voi trăi şi eu, sau voi muri şi eu. Aşa mă gândeam atunci, până m-am trezit cu un Ordin de chemare. Ciudat era faptul că minerii erau întotdeauna mobilizaţi pe loc. Văzând şi cine a mai primit Ordine de chemare, camarazii cu care m-am întâlnit la locul de prezentare, aproape toţi erau ortaci de-ai mei. Se părea că era o acţiune concentrată şi bine diriguită de depopulare a Ardealului de români. Pe evrei i-a dus în Germania, pe români pe frontul rusesc, ţiganii erau după evrei spre lagăre de exterminare sau în stepa rusească. Rămaşii de acasă erau: femeile, copii şi neputincioşii.
Noi cei încorporaţi am primit prima misiune dinspre Dobrogea înspre câmpiile Basarabiei şi pe malurile Mării Negre. Ca orice rezervist, şi pe noi ne-a părăsit “talia de viespe”. Eram şi noi de toate dimensiunile. Vânturile din stepă, pe timpul iernii erau foarte puternice şi reci. Noi, ardelenii nu prea ştiam ce-i un vânt şi mai ales de stepă. Atunci ne-am lămurit. Pe cei mai puţintei la trup, vântul îi purta pe sus, ciudăţenia era că-i sufla înapoi, nu înainte, având de refăcut distanţele “plimbate”. Pe acei care s-a “depus” ceva, îi sufoca pur şi simplu, murind probabil de inimă.

De acestea-mi aduc aminte din acea “deplasare” cu crivăţul în faţă, până la locul de încartiruire. Între noi nu mai era nici un soldat cât de cât gras. Toţi au “rămas” pe drum. Câţi mai eram, din câţi am fost am ajuns la acel loc de încartiruire, pentru că ne-am prins şi ne-am ţinut strânşi unul pe celălalt, de mână, de haine, de echipament. Acolo am văzut imagini ce un om nu şi le poate imagina. Degerăturile erau de toate felurile şi în toate locurile. Carnea se descărna de pe oase din locuri la care nu te-ai fi gândit niciodată. Degeraţii rămâneau cu oasele descoperite în acele locuri. Mulţi erau mutilaţi de frig, şi apoi erau trimişi… acasă… dacă rezistau. De medicamente… ce să mai povestim. Printre ei am găsit şi un consătean care-mi spunea că: poate aşa cum îl văd eu acuma îl cred un rest uman, dar de voi pleca pe front, o să văd eu de ce sunt capabile “armatele unite” cu populaţia băştinaşă din Rusia. Mă voi considera fericit de voi rămânea cât era el acum. Eram total dezorientat la gândul ce-mi va mai putea rezerva mie acest belicos război. Până când au făcut Diktatul, am jurat pentru rege şi pentru ţară. Am venit aici la “apărarea ţării”, dar de aici se părea că suntem la cheremul trupelor germano-maghiare. Lucrurile povestite de acest “rest” de consătean m-au îngrozit pur şi simplu. Comandanţii, presimţind starea noastră morală deplorabilă ce ne-a cuprins, au comandat îmbarcarea noastră în plină noapte, în vagoane de marfă: bou-vagon, pe linie largă. Ne “împingeau” spre Est, spre “inima” Rusiei. Trenul mergea de şase ore. Iarnă, cu zile scurte şi în care vântul continuu viscolea. Se părea că noaptea-i nesfârşită. Aerul din vagon, cu toate că intra printre scânduri de părea că te găurea, datorită “suprapopulării” vagonului, era de nerespirat. Am împins puţin uşa vagonului să ne mai “aerisim”. Soldaţii care erau pe jos în vagon au început să urle că le era frig, cei care stăteau în picioare, urlau la ei aprobându-mă pe mine. De fapt eram atât de surescitaţi că, de am fi putut, ne-am fi luat la bătaie din orice. Aşa s-a întâmplat şi acum. Careva a pornit o busculadă de nu-ţi puteai da seama ce se petrece în acel vagon. Cred că am început să trecem Nistru. Se vedea afară o întindere îngheţată şi din loc în loc nişte păpuriş. Eu socoteam că-i o mlaştină şi în plină vânzoleală, ca şi cum m-ar fi împins cineva, “am căzut” în mlaştină. Acei care au văzut au început să strige, apoi am auzit cum îmi aruncă efectele şi chiar arma, după mine.