În 22 decembrie, după ce am ajuns acasă şi am pornit televizorul, sufletul mi se încărca de un patriotism real (nu cel de paradă ca până atunci) şi eram decis să plec la Cluj, să dau o mână de ajutor şi eu acolo. Era un lucru care se certifica pe măsură ce timpul trecea şi a durat până când, după revoluţie televiziunea prezenta situaţia disperată a mutilaţilor în revoluţie care neavând bani (de unde?) nu puteau fi trataţi în ţară, nu li se făceau proteze, au devenit „ceva” de care nu mai avea nimeni nevoie. Au devenit supărători cu ale lor necesităţi. Dar până atunci, până la acest trist episod, populaţia întregii ţări era capabilă de sacrificiul suprem. Viaţa dusă până atunci, imposibilitatea revenirii la o cât de umilă stare materială şi hrană spirituală, i-a făcut pe mulţi să nu-şi preţuiască viaţa proprie şi nici libertatea. Să vă aduceţi aminte că primul împuşcat din Cluj, a fost un tânăr student şi s-a dus fără frică în faţa viitorilor criminali. A făcut acest pas c-o indiferenţă şi nepăsare nemaivăzută, dispreţuitoare chiar. Plutonul care l-a împuşcat i-a certificat în ultimul moment, că valoarea vieţii în ţară în acel moment, nu era nimic. Altfel cum poate cineva motiva această crimă în care nimeni nu avea de dat ceva, nimeni nu avea ce lua.
În Baia Mare s-a sfinţit locul viitoarei Catedrale Episcopale Ortodoxe, foarte puţini ştiu (poate nici chiar feţele bisericeşti) că au existat oameni care şi-au dorit să fie zidiţi la temelia ei, pentru a-şi da un rost neînsemnatei lor vieţi, care nimeni nu le-o preţuiau. Sentimentul inutilităţii distruge omul, distruge convingerile, şi atunci în acest punct extrem eram cu moralul, noi bravul popor român.
Mulţi n-au mai avut tăria şi voinţa să mai spună odată tuturor OAMENILOR că a fi OM în primul rând trebuie să-ţi respecţi semenul, aruncându-şi propria viaţă… morţii.
Pe aceste teme de trăiri nu de meditaţii, voinţa mea era să mă arunc în luptă, să-mi dau şi eu viaţa dacă va exista o cauză care o va cere, moment în care a sosit nevastă-mea acasă. Văzând ea în ce stare sunt, nu avea un indiciu despre ce-ar trebui să facă pentru a mă tempera, ştiind că în acel moment eram imposibil de “întors” din drum. Cineva suna la uşă. Era un tapiţer care repara pe hol o canapea.
– Bună ziua!
– Bună ziua.

– Nu vă supăraţi că vă deranjez, am auzit că se petrec lucruri deosebite în ţară, de cumva vă uitaţi la televizor, îmi daţi voie să mă uit şi eu.
– Da. Poftiţi. Şi noi am deschis televizorul pentru a vedea aceste lucruri.
– Dar nu vă supăraţi că vă deranjez?
– Cum am putea fi supăraţi. Lucrurile astea privesc pe toată lumea.
Şi ca să vadă că nu suntem supăraţi pe el, soţia repede scoate o sticlă de horincă (idee de ultim moment) şi ne serveşte pe amândoi. Eu iau aparatul de fotografiat şi ce credeam că-i important am imortalizat pe film. Cu imaginile şocante prezentate la televizor, cu apelurile suprapuse peste imaginile prezentate, cu participanţii din toată ţara şi în general toate acele mişcări care au făcut să se considere că: “Televiziunea română a transmis revoluţia în direct”. Păhărelele se cumulau şi revoluţionarul din mine se tot mai muia după derularea imaginilor în timp, făcute de Brateş şi alţii. Se pare că socoteala soţiei n-a dat greş. În final somnul a venit şi voi vedea Clujul… în 29 decembrie, când trenul “frigului şi-al fricii” s-a oprit în Cluj. Din el coboară câţiva, câţiva doar… De ce nu coboară toţi? Cu unghia răzuiesc geamul vagonului de gheaţa depusă pe el. Da, suntem în Cluj… E staţia finală. Ar trebui să coboare toţi călătorii. Da, dar văd că nu coboară… Nu pricep “faza” aceasta… Pun mâna pe bagaje şi lanternă (şi într-un asemenea oraş era necesar iluminatul portabil). Cobor. Puţinii călători care au coborât din tren se grăbesc să părăsească gara. Am făcut şi eu la fel. Toţi cei care ies din gară au tendinţa de a “se arunca” pe orice tip de mijloace de transport. Eu iubesc prea mult Clujul ca să-l parcurg în viteza tramvaiului. Mi-a plăcut Clujul din momentul în care l-am văzut prima oară, când el, după părerea mea mi s-a prezentat duios nu ostentativ cum lasă impresia alte metropole, permiţându-ţi să-l descoperi casă cu casă, stradă cu stradă, parcă ai comunica cu istoria, cu acei oameni care de-a lungul secolelor, au pus mâna, sufletul şi banii ca să realizeze acest cochet oraş ardelean. Eu acum eram într-o “legătură peste veacuri” şi acest lucru mă fericea.

Încercam să-i văd pe acei oameni care au populat acest oraş, cum se comportau, cum erau, cât de buni erau ştiind că acolo s-au luat deciziile de-ai suprima pe Horea (astăzi nume de stradă), pe Novac (al cărui zid de supliciu mai dăinuieşte). Erau şi oameni răi, dar cred că mulţi au suferit în suferinţele eroilor lor. Azi clujenii sunt mai buni, se simt şi se înţeleg mai bine, că despre “inteligenţa” clujenilor vorbesc de mult şi alţii. Aceste gânduri “mă măcinau” încă la coborârea din tren în gara semiluminată ( şi aceasta era o formă de oprimare psihică impusă întregii ţări prin lipsa iluminatului stradal), într-un oraş şi mai puţin luminat. Cu un bagaj mic pe un frig destul de mare, simţeam nevoia “să calc” destul de repede pentru a nu-mi degera degetele de la picioare. Oraşul se trezea, dar tramvaiele încă erau destul de goale. În partea dreaptă a străzii Horea, un car blindat patrula. Pe podul de peste Someş deja tramvaiele coborau cu “ciorchini” în dreptul uşilor. Clujul muncitor pleca la datorie. Ajuns în centru cu puţin înainte de şase, n-am găsit nici o uşă deschisă. Semnul fricii? Nu ştiu, dar într-un asemenea oraş să nu-ţi ofere nimeni un ceai, o cafea, un corn cald, era nu numai neplăcut, inospitalier, ci semăna a repulsie. Frigul “mă iubea” c-o constanţă de invidiat. De aseară de la opt n-am mai simţit căldura. Am început să vizitez cimitirele fără morţi, cimitirele de pâine şi jale cu resturi de lumânări. Cu lanterna în mână în plin centrul Clujului, citeam anunţurile, imputările, suferinţele scrise în disperarea celor care şi-au pierdut tot ce aveau mai preţios în această lume la abia trecuta revoluţie. Îşi jeleau fiii, soţii, părinţii, fraţii. Trotuarul din faţa Librăriei Universităţii era ocupat pe jumătate de coroane, jerbe, PÂINI, flori, lumânări fotografii. Multă jale… Aici au fost masacraţi cei mai tineri, cei mai entuziaşti, acei care în scurta lor viaţă “mâncată ştiinţific”, şi dezvoltaţi tot aşa, tinerii care în momentele deschiderii buncărelor alimentare ale oligarhiei de partid, au încercat să arunce unele alimente… Alimente de care n-au auzit şi nici nu le-au văzut niciodată, stârnind hohote de plâns părinţilor şi oamenilor mai în vârstă. Asemenea nenorociri am trăit frustraţi cu bună ştiinţă de toate. Nici biologic nu stăteau mai bine aceşti copii. Pentru ei găina n-a avut niciodată alte părţi componente decât: cap, unghii şi gât… Nici măcar creastă!