Auzind de aceste mari mase de oameni, de sutele de mii de oameni, probabil că s-a crezut în 1968, când au “intrat ruşii în Cehoslovacia” şi când într-adevăr populaţia Bucureştiului şi a ţării s-a adunat ad-hoc în faţa Sediului Comitetului Central din Bucureşti şi a Sediilor din provincie pentru a le spune lor şi tuturor românilor ce s-a întâmplat şi ce vom face noi în asemenea situaţii. Atunci lumea l-a preţuit şi l-a adulat, i-au scandat numele. Acum “tipul” şi-a comandat o adunare, ordonată, impusă ce “trebuia” să-şi manifeste dezaprobarea şi să-şi exprime dezacordul faţă de ce se petrece în Timişoara, faţă de acei bandiţi. De această dată, românii nu şi-au mai făcut conştiincios, ca şi în alte dăţi, tema de casă. A ieşit exact invers de cum şi-a propus. Nimeni nu-l mai dorea de şef. Am spus doar despre “el” întrucât Pacepa în cartea lui nu l-a prea blamat pe “el” numai pe “dânsa”. Zicea el că „dânsa-i capul răutăţilor din ţară”. Ei bine, de această dată lumea n-a mai făcut greşeli cu selecţia. I-a huiduit pe toţi. De toţi s-a săturat, şi… de toate…
În timpul acelei dimineţi, ştirile de la radio erau cenzurate, ambigue. Pe la ora 11 n-am mai rezistat să stau la şcoală fără ştiri şi am fugit acasă să mai încerc “Europa Liberă”. Pe drum am intrat într-o “alimentară” să iau pâine. Pâine albă “nu ţinem”. Pâinea neagră era pe din două cu făină de mălai şi avea un gust de leşie. Cu tot necazul, am luat una. Ce să le dau copiilor de mâncare? Am văzut un radio portabil (cum întreruperile de curent uneori erau mai multe de douăzeci pe zi, oamenii s-au organizat pe “baterii”). Am pus mâna pe el şi l-am pornit. Era chiar momentul în care se decreta “starea de necesitate”, oamenii ascultau stupefiaţi neştiind ce va urma. I-am lăsat acolo şi am plecat spre casă. În acele zile, datorită faptului că nu aveam lemne, căldură, apă caldă, am chemat-o şi pe soacra să stea cu noi, eu având din anul 1987 o sobă dintr-un tub de aeraj şi când ne era mai frig, în baie făceam focul încălzind cât putea acel burlan, apartamentul. În acea perioadă se vehicula ideea că-i suficient 18OC pentru încălzirea apartamentelor. Erau apartamente care n-au avut încălzire mai mare de 10OC niciodată. Mucegaiul înflorea pe tavane şi pe pereţi. Am intrat în casă ca o furtună, soacra s-a tras să n-o răstorn, şi “glonţ” la televizor. Poate au trecut zeci de ani de când n-au mai fost emisiuni la televizor la acea oră, dacă nu era cumva vreo vizită de lucru a “dânsului”.

Se uita soacra la mine ca la cel “departe de casa noastră” murmurând ceva şi făcându-şi cruce. Eu m-am schimbat în mare grabă şi m-am postat în faţa “ferestrei spre lume” care nu “torcea” ca o pisică, ci sfârâia, neavând nici un fel de emisiune. Apoi brusc a apărut semnalul şi abia trăgându-şi sufletul: Dinescu, Caramitru şi în planul 2, Sergiu Nicolaescu, înconjuraţi de un grup mare de oameni agitaţi. Cel mai “sufocat” era Dinescu. Caramitru ni l-a prezentat pe Dinescu, pe care lumea îl cunoştea numai de la “Europa Liberă” unde era prezentată activitatea lui şi faptul că era un dizident în ţară. Cam aşa s-a exprimat Caramitru: “Am venit la televiziune pe un tanc. Dânsul este poetul Dinescu despre care aţi auzit, acum îl şi vedeţi. Doreşte să vă comunice un anunţ foarte important.” Atunci Dinescu, trăgându-şi cu greu răsuflarea, a rostit cam aceste cuvinte: “Ceauşescu a fugit cu un elicopter de pe Comitetul Central la ora 12:55 (s-au era 12:55 când a spus-o). Suntem liberi. Poporul a luat puterea.” S-a apropiat şi Sergiu Nicolaescu care, mai obişnuit cu situaţiile limită, a făcut o deschidere mai amplă a evenimentelor cerând totodată sprijin populaţiei şi armatei (să nu uităm că armata a tras în demonstranţi şi în Timişoara şi în Bucureşti). Pentru mine apariţia a trei oameni de cultură în acele momente tensionate şi pline de nesiguranţă a fost ca un balsam. Dacă m-ar mai fi întrebat cineva pe cine aş fi dorit să văd prima oară în plămada acestei noi lumi care creşte în acele momente, cred că nici o figură de politician, militar, preot, sau ori ce ar fi fost, nu mi-ar fi adus în suflet atâta pace câtă mi-au dat aceşti trei oameni de cultură, oameni credibili, oameni integri, cu mare priză la public.
În Baia Mare, ca urmare a îndemnurilor televizate: “Ieşiţi cu toţii în pieţe şi ocupaţi primăriile”, oamenii au ieşit, s-a format o mare adunare, dar neexistând un lider… aşteptau. După o bună perioadă de timp de discuţii şi controverse, s-a certificat o propunere: “Ne împărţim în două. Un grup ocupă Consiliul Judeţean (Comitetul Judeţean de Partid), iar celălalt grup să ocupe Securitatea.” Nimeni n-a păţit nimic, nu a existat nici un fel de rezistenţă.

Chiar acolo unde au întâlnit militari, oameni de pază, aceştia au cooperat cu “revoluţionarii” care au pus mâna pe arme, pe unele acte (cine le ştia rostul) şi s-au postat ei în cele două clădiri. Grupurile au ajuns şi la primărie, mai gălăgioşi, mai stăpâni pe ei. Cineva (administratorul) i-a întrebat: “Ce doresc?”.
– Cărţile şi tablourile cu Ceauşescu, să le ardem!
– Bine. Vi le dau, dar să le scoateţi din rame să nu se distrugă. Ramele sunt pe inventar.
– Bine, şi au început să scoată cu grijă portretele şi să facă foc cu ele. Ruguri de foc din “opera” tovarăşului şi a portretelor sale. Apărând şi portretele “academicienei” şi operele ei, lumea s-a mai animat, parcă având o satisfacţie a distrugerii.
Cam aşa s-a consumat prima zi. Seara s-au dus cu toţii acasă. Nimeni nu ştia ce-i de făcut, n-a apărut acel lider, ba mai mult, au apărut oportuniştii care încercau să-şi facă lobi în jurul persoanei lor, au început să intuiască ce câştiguri se pot trage din această situaţie. Omul obişnuit, odată extirpat răul, s-a liniştit şi şi-a văzut de rosturile lui de până atunci. Acest om simplu era primul care greşea. El nu ştia atunci că nu va avea linişte până când EL ÎNSUŞI NU-ŞI VA ÎNSCĂUNA NOII STĂPÂNI. Această “acţiune” era condusă din spate de acei care se vroiau NOII STĂPÂNI. Seara au plecat acasă satisfăcuţi, au umblat pe unde au vrut, şi-au luat ce-au dorit. La cantina şi magaziile partidului se consumau adevărate drame. Un copil a “ajuns” să aibă o banană, dar nevăzând şi neştiind ce-i aceea a vrut s-o arunce. Atunci, cei mai în vârstă au început a plânge. Copiii lor nu cunoşteau bunătăţile din care alţii se înfruptau zilnic. Unii şi-au luat chiar şi arme de la miliţie, de la securitate, cine ştie, poate vor fi bune la ceva.
A doua zi a început lupta pentru putere, crearea de găşti de susţinere, o luptă surdă dar dură, era dură pentru a nu se linişti populaţia şi atunci partida era pierdută. Trebuia menţinută starea de agitaţie, de incertitudine şi nesiguranţă pentru a-i putea manipula. Au început primele zvonuri care puneau în alertă întreaga populaţie a municipiului făcându-i să se uite în jur şi să se grupeze în jurul unuia care părea mai stăpân pe situaţie mai grozav, sau poate mai orientat şi s-a “băgat” sub comanda lui. Mă rog, unele, după ce şi-au dat seama “pe-a cui mână s-au dat”, le era ruşine, dar asta a fost. Şi omul nostru părăseşte “valurile revoluţiei” trecând la o altă poveste.