– Măi băieţi, v-aţi uitat voi aseară la televizor?
– Da, ne-am uitat.
– Nu vă aduceţi aminte, s-a transmis povestea pentru copii?
– Nu.
– Nu s-a dat povestea? Deci nu s-a întâmplat nimic.
– Nu. În sensul acesta, nu.
– Atunci este clar că nu s-a întâmplat nimic?
– ???
S-a brodit ca în 17 decembrie a anului 1989 să fie duminică. Cum şcoala se termina în 22, elevii din judeţele limitrofe, pentru a evita aglomeraţia în mijloacele de transport, deja părăseau internatele, şcolile devenind, din obişnuitul vacarm şi viermuială, adevărate oaze de linişte care erau ca un balsam pentru profesorii care au fost tensionaţi în cele 14 săptămâni, permiţându-li-se un respiro, care acum era mai eficient ca însuşi concediul, datorită satisfacţiei muncii bune făcute, terminate cu bine şi permiţându-şi o rememorare a întâmplărilor copilăriei petrecute în asemenea ocazii şi în preajma sărbătorilor. Cum nu se putea intra nici în concediu brusc, timpul care-mi rămânea neocupat, în lipsa principalei ocupaţii, îl foloseam făcând vizitele de presărbători, rudeniilor. Aşa că împreună cu soţia şi copii ne-am “pus” pe vizite. Nu aveam mai multe alimente în frigider, ca în alte dăţi (vorbind de după 1981 când criza s-a acutizat la insuportabil). Nucul pe care l-am plantat în faţa blocului şi-a mai păstrat câteva nuci şi pentru noi, cam cât să facem un cozonac, şi făina… era la raţie (1/2 kg de persoană). Ca oamenii puşi pe fapte mari, prima vizită am făcut-o la cei care erau mai îndepărtaţi de noi, şi ca distanţă şi ca altceva. Erau rudeniile care locuiau în fostul cartier ţigănesc, în Hatvan. Între ei şi noi întinzându-se patru kilometri. Ne-am bucurat că erau acasă şi am atacat problemele dur: “Ce faceţi de sărbători?” Au fost ani când revelioanele erau la îndemâna “muritorilor de rând” şi se putea bucura fiecare de ele după dimensiunile pungii, se petrecea în colective de prieteni, de oameni care acceptă distracţia, toată lumea trăind efectiv sărbătorile.

În ultimii ani meniurile cu “peştii care nu-i trebuiau nimănui”, cu “cântecele selectate de cineva” şi de loc “neglijabilelor” preţuri, îndemna pe fiecare să-şi vadă de nevoile lui. În timpul vizitei, am povestit şi de “dezvăluirile” prezentate ca reclamă din programul de la televizor care vor fi date în noaptea de revelion (o mică observaţie, programul de după orele 24, că până la acea oră, tot programul era “al lor”). Cu regret, gazdele ne-au spus că ei nu vor fi beneficiari ai acestui program întrucât l-i s-a defectat televizorul şi la ateliere nu mai primesc spre reparat nimic până după sărbători, deci… Nu-i o bârfă, dar parcă atunci când îţi doreai mai mult să meargă televizorul, atunci ţi se defecta. Noi având două televizoare (ca să trecem peste necazul de mai sus) totuşi cu inima strânsă, ne-am oferit să le împrumutăm televizorul până-l repară pe al lor. Să nu fie pustiu în casă de sărbători. Nu înţelegeţi că noi foloseam două televizoare. Doamne feri! Aveam repartizaţi lunar 20 kw. Dacă depăşeai acest consum te debranşa. Ca să mă pot “înscrie” în această mizerabilă normă de consum, am făcut multe cheltuieli să modificăm instalaţia şi tot nu am reuşit. Holurile erau fără becuri şi în cameră aveam becuri de 25-40 W. Radioul îl porneam numai la ştiri şi muzică populară (pe atunci se tipărea programul radio). Frigiderul a devenit caricatura confortului. Îl aveam dar nu-l puteam folosi, consuma toată “raţia” de curent. Televizorul… Cu atâtea impuneri şi restricţii, doar duminica îţi mai permiteai să “prinzi” programul “magazin”, în rest… Şi programul de revelion.
După terminarea vizitei au venit ei la noi să le dăm televizorul. Pe drum, printre discuţiile purtate am observat o oarecare animaţie, de fapt nişte soldaţi fugind în direcţii diferite. Am bănuit că au o “alarmă” şi agenţi-şi anunţă superiorii, lucru obişnuit pentru acei care au făcut armata. Ce condamnam, bârfeam şi huleam era faptul că aproape nici unul dintre ei nu avea uniforma corect purtată. Parcă erau “îmbrăcaţi cu furca” şi pentru un fost soldat erau dezagreabili aceşti soldaţi cu centurile în mână, cu copcile descheiate, dezordonaţi…
Cândva am fost în Bucureşti şi un bătrân se plângea: “Domnule când Ceauşescu nu-i acasă, nici ziarele nu sosesc la timp”. Ne-au adus aminte că făcea o vizită în Iran. Cu toate acestea ţinuta armatei era un model în toate timpurile.

Atunci, duminică fiind, soldaţii având ieşire în oraş, purtau uniforme murdare, unii cu o parte din armament, alţii nu. Toată această hăbăucea era un lucru de neiertat pentru o instituţie al cărui primat erau tocmai “ordinea şi disciplina”.
După ce le-am dat televizorul, s-au grăbit la… televizor.
După fuga lui Pacepa, când deja îşi lectura cartea lui: “Orizonturi roşii” la radio “Europa Liberă”, am pus bani pe bani şi mi-am luat un tuner care să-mi dea satisfacţie la receptarea ştirilor radio. Ce mi-a venit după ce au plecat musafirii cu televizorul, m-am apucat să ascult ştirile “Europei” care emitea deja continuu cât era ziua de lungă. Cu acea ocazie am aflat că: “se întâmplă ceva în Timişoara” şi că ar fi circa 4000 de morţi. Că…
Atunci m-am convins că ştirile lor sunt transmise din ţară şi că încă nu prea ştiu sigur nici ei tare multe, întrucât deplasarea celor care fac transmisiile şi culeg informaţiile este periculoasă în contextul dat. De fapt noi nu ne doream denigrarea ţării, subiectele favorite ale cronicii “Europei Libere”, ci ne doream ştiri care în ţară erau cenzurate. Dar şi aici era valabilă zicala: “Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o”. Cam acesta era “serviciul” lor în slujba noastră. Ne mulţumeam cu atât întrucât eram conştienţi că pentru pâinea care-o mănâncă trebuia să spună ce-şi doreau “stăpânii”.
Seara, Dânsul şi Dânsa s-au întors din Iran şi au apărut în faţa televizoarelor, alături de primul ministru (care în următoarea zi-i va pupa mâna numai să nu-l lase în mijlocul mulţimilor revoltate). Mai era şi fratele Dânsului, fostul preşedinte al CAP Scorniceşti, apoi mare secretar PCR, înconjuraţi de cele două drapele, ale ţării şi ale partidului şi ne-au explicat că: “bande de infractori, spioni şi alte otrepe au pornit un val de violenţe spărgând magazine, furând şi aprinzând, creând panică în Timişoara”. Până aici lucrurile păreau verosimile întrucât eram atât de înfometaţi încât nu era mare pasul de la flămând la infractor. Ce nu s-a spus, cum au ajuns aceste bande de răufăcători la cifre greu de imaginat, de peste 100.000 de oameni.
Poate că uneori ne joacă feste şi memoria prezentând lucrurile trunchiate. Altfel nu se explică uneori de ce reacţiile individului sunt exact invers de cum ar cere-o logica. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu răposatul.