Vă puteţi imagina cum arăta un oraş care avea jumătatea oamenilor la serviciu şi ceilalţi la… demonstraţie, casele şi apartamentele rămânând goale. Ce pleaşcă!
După “depunerea materialului de propagandă”, cei care răspundeau de ele erau singurii care se reîntorceau la unităţi. Apoi ne-am retras şi noi spre case. Nu “şi-au scăpat porumbelul din gură”. Cu toată bunăvoinţa şi curiozitatea, lucrul acesta pentru noi a fost o corvoadă. Pentru ŞEFI însă a fost un triumf. “Nu ne-au servit” nici o promisiune. Nu ne-au spus când vor mai putea mânca fiii şi fiicele noastre unt, nu ne-au spus când vom mai putea mânca şi o bucată de carne, că de “adidaşi” şi “tacâmuri” ne-am scârbit. Ne-am scârbit şi de porcii care mureau la Seini, iar ei ni-i afumau şi ni-i vindeau la preţ de muşchi “montana”. Nimic nu ne-au spus, nimic nu ne-au dat, nici măcar o speranţă! Un amic care a reuşit să ajungă în Ungaria unde se inaugura prima “pistă de formula I” din ţările socialiste, amic care nu pierdea ocazia să-mi spună că: “se pişă pe patriotismul meu”, povestea că “la ăia” se cumpără salamul (şi ce salam) şi carnea “la suta de grame”, iar la noi românii aveam dreptul într-un an să stăm de patru ori, zile întregi la rânduri nesfârşite. Uneori se-ntâmpla numai să vedem asemenea produse, alteori, mai erau şi zile fericite, să apucăm o cantitate infimă de subproduse din carne. Produse prohibite în acele timpuri. La opt seara a început emisiunea “lui şi-a ei” în care de regulă se menţiona “efortul lui şi al ei” la succesele ţării, care se considerau indubitabil succesele “lor personale”. Noi ce trebuia să mai facem dacă ei “făceau TOTUL”? În acest timp în care nouă ni se menţionează câte zile mai sunt până în anul 2000, pe atunci ni se menţionau câte zile mai sunt până “dânsul sau dânsa împlineau o anumită vârstă”. După care se menţionau câte zile au trecut de la “marele eveniment”. Văzând că se continuă “linia” am închis televizorul revenind la gândurile care mă măcinau zilnic: “De la cine să cumpăr patru conserve de carne ca să-i pot trimite un pachet fetei la facultate?” Nimeni nu-mi spunea nimic.
Ampla demonstraţie la nivelul ţării a germinat întrebări şi îndoieli cu privire la traiul nostru, concluzia definitivă era că: trai mai bun cât ne conduc “tovarăşul şi tovarăşa” nu este posibil.

Dimineaţa, elevii cu deosebită precipitare mă aşteptau în faţa uşii clasei. Probabil ei se vor fi gândit că ora va trece cu poveşti despre “traiul cel bun ce-ar fi urmat începând din acea – memorabilă – zi”. Am intrat în sală şi, “conform programului” închipuit de ei, mi s-a lansat prima întrebare: “Tovarăşe profesor, ce înseamnă că ne-am plătit datoriile externe?”. Un fulger mi-a brăzdat memoria. Cu câteva săptămâni înainte, un fost elev, atunci militar în termen, era lângă uşa apartamentului meu.
– Ce faci aici Sandule? l-am interpelat pe soldat.
– Ştiţi, tovarăşe profesor, am o listă cu mai multe persoane pe care trebuie să le verific dacă sunt acasă. Printre acestea sunteţi şi dumneavoastră.
– Sandule, cât ai fost elev aveam relaţii bune. De ce n-ai bătut la uşă să intri? Crezi că-i mai frumos să tragi cu urechea?
– Vă rog să mă scuzaţi, şi eu aş fi dorit să vă văd, să mai schimbăm o vorbă, două, dar ne este interzis să comunicăm cu persoanele de pe tabel, aşa că… nu avem voie să luăm contact cu cei urmăriţi.
– Cum adică, urmăriţi?!
– Asta-i realitatea. Eu nu ştiu pentru care motiv, de fapt aceste tabele ni se schimbă zilnic din aceleaşi motive bănuiesc. Să nu ne cunoaştem cu persoanele respective, să nu întreţinem relaţii cu ei. Eu vin pentru a doua oară la uşa dumneavoastră…
– Bine Sandule, nu pe tine m-am supărat, aşa-i la noi… acum.
La puţin timp după această verificare, îmi soseşte copilul de opt ani de la şcoală, cu o întrebare:
– Tată, este Dumnezeu? Ce înseamnă să crezi în EL? După cum era formulată întrebarea, după cum era expusă de copil, era evident că cel care a “zămislit” întrebarea ştia că este Dumnezeu. Pe el îl interesa doar partea a doua a întrebării la care era absolut necesar ca eu să-i dau un răspuns.
– Mihăiţă, tu ai tată?

Copilul se uită la mine ca la felul doi. Probabil că în mintea lui mă asocia cu “persoana” care i-a pus întrebarea şi eu îi păream şi mai abscons, mai ales că el îmi solicita ajutorul.
– Păi, nu-ţi sunt eu tatăl?
– A… da… sigur…
– Tu ce crezi, eu am avut tată?
– Păi… da, sigur că da…
– Atunci înţelegi că şi tatăl meu a avut un tată.
– Bineînţeles că şi el a avut tată…
– Şi a existat şi tatăl tatălui nostru…
– Acum sunt sigur că a existat.
– Ei vezi? Primul tată a fost TATĂL NOSTRU, al tuturora. Pe parcursul acestei discuţii, eu te întrebam continuu dacă “crezi că taţii” au avut tată? Tu îmi răspundeai de fiecare dată afirmativ, adică şi tu erai convins de acest lucru, că oricine are un tată, firesc ca şi mine să respecte şi să creadă, în TATA TATĂLUI NOSTRU.
A trecut această întâmplare, am şi uitat de ea şi, după destul de scurtă perioadă de timp, se întoarce copilul de la şcoală (Doamne ce a devenit şcoala, instrument de şantajare a părinţilor) cu o fiţuică care “i-a dat-o tovarăşa” şi pe care era tipărit, reţineţi vă rog, că: “În cazul unui accident de circulaţie al fiului meu, eu sunt responsabil de acel accident”. Vă rog să mă credeţi că din acel moment lumea pentru mine a devenit… cenuşie. Eu aşa mi-am ales şcolile unde să-mi înveţe copiii, ca să nu aibă de traversat străzi cu circulaţie intensă, străzi de mare circulaţie. Spre deosebire de alţi părinţi care-şi aleg: dascălul preferat, limba străină acceptată, numărul de calculatoare ale şcolii, performanţele avute în timp de şcoală şi cine ştie ce pretenţii mai emană de regulă ce ei n-au avut. După cum vă spuneam, acela a fost unicul criteriu: copilul să fie în siguranţă la deplasarea lui spre şcoală şi spre casă, şi acum primesc înscrisul acela pe acel căpătuţ de hârtie tipărit. N-am avut ce comenta în faţa copilului. M-am retras rupând obiectul şantajului psihic. Gândurile acestea îmi fulgerau capul când fostul elev de atunci mi-a pus acea întrebare la care nu se primeau eschive şi răspunsul trebuia să fie fără echivoc: