– Nu mă ridicaţi. Întoarceţi-mă să-mi văd inima mea, sufletul meu pe care l-am iubit ca pe ochii din cap şi nici măcar nu ştiu de ce merit acest tratament din partea lui.
Cu ochii în lacrimi, stând într-o rână, se uita mut la ce a avut şi-a preţuit el cel mai mult în lumea aceasta, la Relu, la copilul SĂU. Relu s-a apucat să fugă urlând pe deal, spre Purcăreţ…
În spital medicii s-au întrecut pe ei, dar trupul lui Buia Toma era prea răblăgit de munca grea şi nesănătoasă, de viaţa care-a dus-o, pentru ca medicamentele să mai poată lupta şi învinge atâtea boli şi suferinţe câtea avut de îndurat.
În iarnă Buia a murit.
Deasupra casei, sub galeria lui de la Purcăreţ, pe un dâmb din deal l-au aşezat până la a doua ÎNVIERE.
Relu a fugit de ruşinea lui, de grozăvia faptei săvârşite. A muşcat mâna celui ce i-a dat să mănânce. L-a lovit pe acela care şi-a rupt din pâinea ce-a dus-o la gură ca să-l hrănească pe el, să-l înveţe pe el, să-i facă casă, să-l bage în rândul oamenilor. Aşa a ştiut el să-i aducă mulţumire omului care a făcut orice numai lui să-i fie bine şi Doamne ce a putut face! Nu-şi poate explica gestul, dar de când a fost pus pe şomaj parcă i-a întunecat Dumnezeu minţile şi viaţa. Sănătos era, exceptând unicul beteşug. Ar fi putut cosi, face lemne, vinde lemne, tăia şi crăpa lemne. În vecini era un om mai în vârstă care plătea muncile ocazionale necesare gospodăriei, ar fi putut zidi case, tencui, ori ce lucru trebuia făcut îl putea face, sănătate avea, numai faptul că l-au pus pe liber îl umilea. Toate aceste treburi le-a făcut şi cât era în serviciu fiind priceput, harnic, dar acum nu le mai putea face, nu-şi mai găsea liniştea interioară, liniştea în casă. Îi lipsea trezitul la oră fixă, plecatul la lucru indiferent de vreme. Îi lipsea acea disciplină a muncii în care a crescut, el nefiind capabil de opţiuni. În zilele când nu era de serviciu, când era sărbătoare, trăgea câte o beţie cu toţi prietenii. Acum era liber zi de zi şi habar nu avea cum să procedeze. După ce a umblat pe dealuri vreo două zile, s-a văzut în apropiere de Halmeu. Acte nu avea la el,. a trecut graniţa ilegal în Ungaria. S-a dus la minele din Salgatorian. Acolo a mai găsit şi alţi ortaci, au pus chezăşie pentru el şi a muncit mai bine de un an.

Nu putea primi categorii superioare de salarizare dacă nu prezenta acte care să-i certifice competenţele. A trimis acasă toată “strânsura” şi i-a rugat să-i trimită actele, inclusiv paşaportul. Soţia i-a mulţumit pentru bani, pentru faptul că se gândeşte la ei, i-a urat sănătate, apoi i-a scris şi faptul că: “tătuca, după bătaia ce i-ai dat-o a murit”.
Relu şi-a continuat munca, dar pe zi ce trecea ortacii-l vedeau tot mai vesel, ba a început să îngâne unul şi acelaşi cântec: “Te-am iubit…”. Perioadele de reacţie care trebuia să le aibă în mod normal, între o comandă şi o execuţie, se alungeau, uneori după ce le executa deveneau altele decât cele necesare. Punând o grindă, era să-i “pună pe cap” stâlpul chiar la ortacul care l-a angajat aici. Acesta, c-o mişcare fermă, l-a prins de braţ şi l-a întors. Relu avea o privire impersonală, rătăcită. Înnebunise. Lucra numai din automatisme. Dacă nu era el cu forţa şi priceperea lui nu numai că nu ar fi câştigat nimic, dar poate că nici nu ar fi trăit. L-au dus la medic. Acesta l-a internat la “bolondhaz”. De acolo a venit familia să-l ducă acasă. Este un bolnav liniştit după cât era el de vulcanic. Un singur lucru nu-l pot opri să facă. În fiecare dimineaţă se scoală la ora patru. Se îmbracă în salopetă, îşi ia lampa şi traista de merinde şi pleacă… la mină. Ajunge acolo, priveşte gura galeriei. Merge la lămpărie şi se întoarce acasă. Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, face lucrurile necesare în gospodărie, fără să vorbească cu nimeni. De mâncat mănâncă dacă este pusă masa. Dacă-i împingi farfuria spre el o ia la fugă şi se întoarce când dă Dumnezeu. Doctorii şi-au declinat competenţa în comportamentul lui Relu. Poate aşa-şi va săvârşi viaţa.

De Sfânta Varvara 2001
Baia Mare – Ilba Handal
EPILOG

A murit un om. Vor mai muri şi alţii după cum Atotputernicul va hotărî.

Acum mai sunt şi alţii care decid, care se cred dumnezei şi care doresc să nu mai audă de oamenii aceştia, de mineri, oameni care ,lucrând în cârdăşie cu moartea, în afară de viaţă n-au nimic de pierdut. Curajul lor e spaima celor care se cred dumnezei şi care îşi vor da foarte curând seama că şi ei sunt nişte muritori şi după ce vor pierde puterea nici măcar nu vor mai fi amintiţi. Dar răul a fost făcut deja, au băgat minerul şi mineritul în faliment, în desfiinţare
|n acest timp, în oraşul pe al cărui sigiliu era ca simbol o gură de mină şi însemnele mineritului, oraş în care erau „ridicate” trei recunoştinţe ale mineritului şi ele au început să sufere. Aceste simboluri altădată venerate de către toţi locuitorii oraşului, acum „Minerul odihnindu-se”, statuie din curtea Grupului Şcolar Minier nu mai are nas şi-i „ornat” cu graffitti. Statuii minerului din faţa Regiei i-a căzut litera „N” din salutul consacrat, iar prima piatră perforată cu un Flottman în 1912, cu primul perforator de acest fel care s-a folosit în mineritul băimărean, şi se află în parcul oraşului, după grija care i se dă o folosesc mai mult câinii să-i lase semne, decât concitadinii să-i poarte respect. Toate aceste semne vizibile de degradare se datorează faptului că oraşul s-a născut şi menţinut prin această branşă. Degringolada din minerit molipseşte cu această stare şi lipsă de interes şi pe ceilalţi care trăiau pe lângă minerit. După Revoluţie biserica din parc, biserică construită cu contribuţia masivă a minerilor în anii 1942-1943 a început să-şi piardă enoriaşii. Nu se ştie dacă declinul mineritului este responsabil şi de aceste stări ale populaţiei, dar pentru noi este prima oară când vedem că un oraş care a crescut şi fiinţat din minerit mii de ani, s-a debusolat. Nimeni nu ştie ce vom deveni, sau ce urmează…