Tot timpul îi urmăream pe copii, le cumpăram dulciuri, jucării, ce mai, am dat în mintea lor. După necazul ce l-a avut Maria cu soţul ei, n-am stat deloc pe gânduri, am luat-o că ei nu-i venea a crede c-o mai cere cineva de nevastă. Am luat-o şi nu mi-am bănuit. Am avut o căsnicie fericită. În ultimul timp mă îngrijorează băiatul ăsta al meu, Relu. Băiatul despre care v-am spus atâtea acum are 35 de ani şi are trei copii deja. Pe mine m-au pensionat de la mină, îi încurcam deja, şi pe el, om cu multe meserii, l-au pus pe şomaj. L-a început s-a bucurat, cu bănuţii care i-au dat pe Ordonanţa 22, cele 15 salarii, a crezut că-şi va acoperi “toate găurile”. Abia după ce a primit banii şi-a dat seama că de fapt numărul de găuri a crescut cu o gaură enormă; hrana zilnică a familiei, a celor cinci guri. V-am spus că-i harnic foc. Aşa şi este. Şi-a luat bocceluţa şi a plecat prin ţară. N-a fost mulţumit de ceea ce a strâns, a plecat prima dată în Cehia, apoi în Polonia şi mai târziu în Israel. Prost nu-i, harnic cât trei, dar erau deja formate filierele. Din tot ce a lucrat pe la alţii de abia-şi hrăneşte plozii. Lucrul acesta-l scoate din minţi. Pe unde a fost s-au aciuat toţi răii. Îmi spunea că românii plecaţi, unii au plecat chiar de aici, nu mai aveau ce să facă (îi căuta poliţia) veneau la ei, îi învăţau câte ceva despre limbă, obiceiuri şi când ăştia trebuiau să ia banii se organizau în bande, îi băteau în dormitoare sau barăci şi le luau ultimul creiţar sau coroană. A păţit-o şi Relu, chiar înainte de a veni în ţară. Avea ceva “strânsură”, ăia l-au mirosit şi dacă s-a luptat cu ei şi nu le-a dat banii, i-au rupt o mână.
Acum stă acasă şi numai că nu turbează, atât pentru că-i inactiv, dar şi pentru necazurile ce i se adună neavând bani să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta. Văd asta zilnic, îl mai ajut şi eu cu puţin cu foarte puţin că efectiv nu-i de unde, dar mi-e milă de el, de zbuciumul lui, pe care eu n-am avut parte să le cunosc. Atâta rău niciodată n-a fost pe casele noastre. De fapt el este zdruncinat de mai mult timp, de când s-a dat Decretul cu eliminarea elementelor “rele” de către colectiv. Un ortac al lui fiind vizat de acest fel de punere pe drumuri, excludere din colectivul de muncă, fără a mai avea nici un drept, şi-a pus dinamită în buzunar şi a plecat cu Relu prin Baie. Un cunoscut l-a reţinut puţin pe Relu. La numai câţiva paşi, prietenul lui şi-a făcut contactul electric la exploziv şi în oraş i s-a pulverizat întreaga fiinţă.

– Domnule Buia, te compătimesc şi eu alături de ceilalţi, îl îmbărbătă tizul Toma, dar şi speranţa noastră-i în noile alegeri când ăştia care acum ne-au pauperizat vor deveni amintiri, crede-mă că nu mi-aş fi închipuit că pot fi atâtea necazuri pe capul omului până nu ni le-au făcut ei şi fără ca în prealabil să ne facă instructajul. Poate lor acuma le este bine, dar blestemele mamelor necăjite cu mulţi copii sau văduvelor îi vor ajunge undeva. Să nu ne pierdem speranţa în Domnul, că el plăteşte fiecăruia după merit.
Aşa cum v-am spus mai înainte, pe băiatul ăsta, pe fiul meu Relu, l-am iubit şi-l iubesc nespus de mult. Am observat orice schimbări la el încă de pe vremea celor doi împuşcaţi. Oamenii ziceau că El ar fi dat decretul acela, dar mulţi erau convinşi că atâta răutate numai Ea ar fi putut împrăştia. Era o perioadă oarecum de maximă propagandă şi ideologie, perioadă care corespundea cu fuga fiului unui membru al Comitetului Central în Vest, perioadă când doamna ministru a învăţământului a fost destituită şi nu numai ea pe motive de “meditaţie transcedentală”, care era asociată cu o sectă politică. Deci toate aceste măsuri cuprinse în acel Decret trebuiau să “sporească coeziunea şi unitatea politică în jurul C.C.-ului”. Nu ştiu cu cât s-au sporit şi s-au unit în jurul C.C.-ului dar, cum bine ştiţi, trebuiau date exemple imediat, exemple care trebuiau să fie înfierate în organizaţiile de bază. Una dintre cerinţele acelui neuitat decret era şi: “dacă faptele unui membru al unui colectiv aduce prejudicii morale sau materiale acelui colectiv, colectivul poate dispune extirparea răului din rădăcină”. Cu alte cuvinte; să fie dat afară din serviciu cu “litera i” de nu mă înşel, literă care-i asigura neangajarea la nici o unitate din ţară.
Poate astăzi se zâmbeşte la acel gând, dar au fost daţi afară directori de şcoli şi trimişi “în producţie”. Ce poate face un profesor în industria constructoare de maşini? Atunci multă lume s-a văzut “înfierată” şi dată afară din serviciu. La unităţile miniere nu erau oameni care să fi avut veleităţile mai sus amintite şi atunci ca să dea şi ei un exemplu au căutat una două persoane ce urmau să fie “înfierate”. Una dintre ele era un tânăr ajutor de miner, coleg şi prieten cu fiul meu.

Nu avea absenţe, muncea bine şi era silitor, dar cu nevasta nu prea se înţelegea, de fiecare cu necazul lui. S-a brodit ca în acea perioadă Sandu, ajutorul de care vorbeam, să-i fi aplicat recent o “corecţie” nevestei. Asta a fost suficient pentru a-l da afară din serviciu. Ca să nu aibă impresia că-i prea simplu, cineva i-a sfătuit soţia cum să-l “aranjeze” la partid. Când el şi-a dat seama ce i se “coace”, n-a vorbit cu nimeni nimic. S-a întâlnit cu Relu, pe care l-a chemat la o bere în Baie. Relu avea ceva de rezolvat în oraş şi a venit. Au băut o bere, au ieşit din bufet şi a apărut omul cu care trebuia să se întâlnească Relu. Sandu i-a spus că-l aşteaptă la cofetăria Violeta. N-au schimbat zece fraze Relu cu omul acela, când a auzit o detonaţie să-i crape timpanul nu alta, după care a fost împroşcat cu sângele şi resturile de carne ce-au rămas din fostul său ortac. Atunci şi-a dat seama Relu că Sandu avea în buzunar dinamită şi c-o baterie a făcut contactul capselor. Fazele acelea de la o discuţie plăcută, la o detonaţie de război, împroşcarea lui cu sângele prietenului şi ortacului l-au zdruncinat profund. Multe luni n-a vorbit cu nimeni . umbla de unul singur şi tare rău m-am temut ca nu cumva să-şi răzbune prietenul în acelaşi fel.
Poate n-a făcut acest lucru că a fost hăituit mult timp la Securitate cu întrebările: “De unde a luat Sandu explozivul?”; “Cine i l-a dat?”; “Dacă n-a vrut…?”; ce vă mai puteţi imagina şi domniile voastre ce fel de întrebări se pun acolo, ce “oază de tratament” era Securitatea.
Vedeţi, de atunci discuţii de la tată la fiu, de la om la om, de la ortac la ortac n-au mai avut loc între noi şi suferinţa lui ne-o împrăştia şi nouă din belşug.
În acest moment am ajuns la portiţă şi am intrat în curte. Oamenii şi preotul erau deja în curte şi se aşezau la masă. S-au pus şi ei. Preotul a spus o rugăciune, moment în care Relu s-a apropiat de Buia şi îi spunea ceva la ureche. Poate că nu ne-a povestit acest lucru, dar pe drum am observat că Buia-i “tare de urechi”. În acel moment Relu i-a tras un pumn între ochi cu mâna cea bună, omului care l-a crescut, Buia a căzut. Apoi a început ca un descreierat să-l lovească cu picioarele. Lumea era înmărmurită. Unii au sărit şi l-au împins pe Relu, încercând să-l ridice pe Buia Toma. Buia, cu un ultim efort, a ţipat următoarele: