Mecanicii şi lăcătuşii îşi îmbibau carbidul în ulei sau motorină şi ţinea mai mult în momentul consumului. Ca flacără şi ei foloseau metoda vagonetarilor, adică lampa cu flacără mare, mai ales că ei şi maiştri aveau şi reflectoare care “împingeau” spotul de lumină la 15-20 m în faţă.
După terminarea acestui ritual, al făcutului lămpii, intram în Galeria Nepomuc. Intrarea se făcea în ordinea gradelor şi a vârstei. Primul era maistrul de orizont. Eu eram ultimul. Spoturile de lumină date de lămpi fugăreau formele de întuneric de pe pereţii galeriei. În târşitul cizmelor la mers nu prea se auzeau multe. Cine dorea să spună ceva trebuia să ţipe pentru a fi auzit. Şi mersul, chiar poziţia capului în mers era chinuitoare. Capul acoperit cu casca trebuia să fie “înfundat” între umeri. Spatele trebuia “adus” pentru a nu agăţa denivelările din tavan, armăturile, cabluri sau ce mai este pe acolo. O lovitură cu capul, dacă nu era “tras”, îţi putea frânge gâtul. Dacă respectai acest lucru, la viteza mersului, o lovitură de cap te punea în fund, dar nu-ţi rupea gâtul.
Orbecăind pe galerie în spatele schimbului din această galerie, mă simţeam stingher în aerul cu gust şi miros de morcovi putrezi. Fantomaticele figuri prinse de slaba lumină a lămpii de carbid, cât şi cromatica ştearsă a pereţilor decepţionau un tânăr care adoră culorile vii, culorile clare. Să fi parcurs vreo sută de metri şi gândul îmi “fugea” afară nu numai după soarele pe care l-am părăsit, ci mai ales de dezamăgirea că am putut să accept “intrarea în mină”, pe care o simt ca o mare ratare. M-am resemnat, un schimb va trece, apoi o să mă duc cu alte echipe cu mai puţine intrări în mină, dacă se poate deloc.
Acestea erau gândurile mele la prima intrare în mină. Acum după atâţia ani, ceea ce atunci îmi părea o misiune (trecerea discuţiilor pe propria-mi persoană) era protecţie tipică “profesorilor” din subteran. Că n-am fost “luat la centru”, că timp de multe zile primeam imediat răspunsuri la întrebări (şi nu priviri de reproş) mi se crea o accepţiune tacită în lumea lor, a minerilor. Poate, cu toate că nu m-am exprimat în nici un fel în faţa lor, m-au acceptat ştiind şi ei cu câtă greutate acceptă un om să lucreze “sub pământ” şi probabil că au văzut ceva la mine ce nici eu nu ştiam.

Modul lor de a fi prietenoşi, fără vorbe, ajutându-te “prin prinderea cu mâna” şi nu prin sfaturi, şi aerul acela în care-ţi simţeai persoana protejată nevăzând şi nesimţind nimic altfel, dar simţind tot timpul ataşamentul lor au estompat vicisitudinile muncii şi al locului unde trebuia să lucrez şi am început prin a simţi că totuşi viaţa este frumoasă. Asta era prima fază în care parcă prin ei au început “să-mi coloreze” locul de muncă, prin culorile care le cunoşteam şi eu le doream şi le primeam. În a doua fază, fără să exagerăm, pur şi simplu m-am ataşat de aceşti oameni atât de tare încât şi eu la rândul meu am căutat să le redau aceste dovezi de afecţiune îndrăgindu-i, străduindu-mă şi eu să le amenajez un loc tainic în inima mea. Un loc de suflet prin care puteam comunica fără a vorbi, prin rodirea încrederii frăţeşti, ortăceşti.
– Auzi, îl luă Toma pe profesor, ca să nu mai fii numai tu grizonat şi moş, uite că apare pe şosea o grizonată.
– Bună ziua, ne oferă femeia în vârstă.
– Bună să dea Dumnezeu, ne grăbim să-i răspundem la salut, în cor.
Buia Toma, gazda şi matronul nostru zice:
– Fiindu-mi părtaşi la durerea mea, desigur că aţi observat că mă descurc din ce în ce mai greu cu mersul, cu toate că n-am încă 50 de ani.
M-am lăcomit să lucrez în acea galerie Purcăreţ, muncă datorită faptului că era deasupra casei mele şi nu mai trebuia să mă duc cu maşina, să mă scol cu două ore mai devreme ca să apuc “intrarea în mină”, dar condiţiile de lucru au fost foarte grele. Galeria am început-o într-o toamnă. Toată iarna ne era aşa de frig, pentru că efectiv eram la 10-20 m de afara propriu-zisă. Apoi apele acestea subterane, care zilnic ne umpleau cizmele şi ne îngheţau picioarele, nu ne slăbeau deloc. Tot din cauza acestor ape, de infiltraţii ni s-au spurcat fântânile. De aceea acum nu mă mai ascultă nici picioarele, nici genunchii, de fapt nu mă mai ascultă nimeni. Din miner fruntaş am devenit un “lom” la vârsta la care mă vedeţi.
– Domnule Buia, eşti destul de “verde”, îl încurajă profesorul căruia nu-i convenea ca să mediteze aerul de regrete care a domnit de dimineaţă şi până acuma când au ieşit din cimitir.

– Ei domnule Iorgu, i se adresă Buia, cu mare plăcere n-aş discuta despre acest subiect, dar efectiv mă dor nu numai picioarele, ci toate încheieturile, apoi au zis că mai am şi “sindrom” care afectează mult inima, cu silicoza “nu stau rău”, gradul II şi ei s-au hotărât să mă pensioneze de bătrâneţe. Sincer vă spun că uneori aceste dureri atât sunt de mari că nu mai ştiu ce să fac. Atunci renunţ la medicamente şi mă apuc de băut până amorţesc şi nu mai simt nimic. Eu poate că nu simt, dar săraca nevastă… Nevasta… da muierea mea săraca, nu i-a venit a crede că s-o mai mărita vreodată. Ea s-a căsătorit de tânără. Când mie mi-a venit vremea să mă însor ea avea toţi aceşti patru copii. Soţul ei, Dumnezeu să-l odihnească, lucra la culbutor. Într-o noapte, vrând să dezlege două vagonete, să le bage pe rând la răsturnat, ortacul lui nedându-şi seama ce lucră el acolo, a crezut că se opinteşte să împingă vagonetul în culbutor şi nu poate, nu învinge. Atunci cu toată forţa s-a sprijinit într-o traversă şi a împins cât a putut de tare vagonetul. A auzit un vaiet prelung şi când s-a dus să vadă ce-i acolo, capul ortacului spânzura zdrobit între cele două vagonete. Bărbatul femeii mele a murit lăsând patru orfani, iar ortacul lui a înnebunit, lăsând alţi doi copii fără tată.
Aţi observat că dacă rămâne o vădană sau o femeie divorţată, refacerea familiei de fapt nu se face, nu se poate recăsători o femeie tocmai din cauza copiilor. Din mai multe motive pretendenţii nu-şi doresc copiii altora. Ei bine, eu am luat-o pe Maria tocmai datorită faptului că avea copii. De ce am făcut lucrul acesta? Poate că unii au crezut că din tâmpenie, poate din avariţie (părinţii mei aveau pământ şi ei au spus că ne împroprietăresc pe mine şi pe fratele meu şi ţinând cont de câţi copii avem), dar nu a fost aceasta. Ca orice om şi eu am mai avut nişte experienţe cu unele “fete”. Una chiar mi-a spus că-i gravidă numai că nu mai năştea. Jos în sat a venit un doctor tânăr care şi-a făcut casă dorind să se stabilească aici. Eu i-am fost principalul meşter la construcţia casei sale. Din vorbă în vorbă i-am spus bănuiala mea. El mi-a făcut toate analizele şi mi-a confirmat că-s steril şi n-o să pot avea copii. Poate că şi până atuncea îmi plăceau copiii, dar de atunci, Doamne feri, parcă eram nebun după ei.