– Acum dacă venim mai încoace, îi luă vorba din gură prietenul lui Buia, adică la ceea ce trăim, la această “minunată” reformă a economiei, a legilor şi de ce nu chiar a mineritului, sunt nişte fenomene care se potrivesc de minune vorbelor: “unde dai şi unde crapă”. Mulţi au căutat “să prindă firul” reformei dar şi-au dat seama că planul de realizare a reformei este de tipul: “cu bâta în baltă”.
Breasla minerilor era datoare. Ei minerii, indiferent de aria unde-şi “făceau veacul” au fost acei care trebuiau “să plătească oalele sparte” ca foşti “combatanţi ai mineriadelor”. S-a început sacrificarea lor. Cine s-a gândit atunci că într-o economie cu dezvoltare orizontală, dacă se rupe o singură verigă, dacă se crapă cercul, nimic nu se roteşte în continuare. Căderea mineritului a dus la căderea construcţiei naţionale de maşini, la scăderea consumului de electricitate, dar unde nu s-a simţit, chiar şi în agricultură. Poate ne gâdilă zâmbetul. Poate am şi zâmbi cu plăcere dacă n-am fi siguri că vom realiza o grimasă strâmbă, chinuită. Distrugându-se infrastructura economiei României de către cei 15000 de specialişti şi numai în 200 de zile au dus aproape 23 de milioane de oameni (minus membri lor de partid) în rândul cerşetorilor. Pare mult, pare monstruos, dar după minerit “a căzut” energia, UMT-ul, UNIO, Roman, Tractorul şi multe alte mândriri ale ţării.
Răposatul a înţeles în ‘68 că este necesar a te proteja singur împotriva “prietenilor”. A plecat să construiască drumuri strategice, care să permită dislocări rapide de trupe în interiorul ţării. Un asemenea drum betonat deservea şi nişte localităţi miniere, astăzi între dalele de beton ale drumului au crescut cruci verzi de iarbă, iar torenţii din munţi le-au secţionat din lăţimea lor făcându-le impracticabile. Închizând minele populaţia unor mici localităţi miniere, ca să nu mai vorbim de oraşele miniere, a rămas fără nici un fel de ocupaţie. Zeci de mii de oameni fără nici o posibilitate de trai, fără vreo speranţă de-a mai realiza ceva şi acel ceva să fie măcar pâinea zilnică a copiilor. E absolut adevărat că această tragedie nu pătrunde în palatul mult hulit (Casa Poporului) sau la funcţionarii ce au fost “algoritmaţi la sânge” peste doi ani de zile, timp în care ţara… Noutăţile primite de popor după ‘89 se numesc: frigul în case, taxele fiscale, salariile (aproape ca au ajuns ajutoare sociale), care nu-s obligatorii să vină la timp, mucegaiul, TBC, sinuciderile…

Doi copii din Cavnic veneau din două în două zile la şcoală iarna pentru că aveau o singură pereche de tenişi. Ce să mai spunem că după zece ani nu s-a construit nimic şi cei ce n-au locuinţe împart canalizările cu… şobolanii.
Mai mult de un milion de români au părăsit ţara şi dintre minorităţile localităţilor miniere numai cehi au plecat 10 mii. Apoi s-au dat legile de împroprietărire a… proprietarilor. Dacă primii disponibilizaţi erau aceia care: “noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” şi era necesară o triere a valorilor, acum când avem peste două milioane de şomeri, nu mai este ce zice. Asta-i reforma domnilor…
– Domnule Buia, văd că vă este destul de greu să umblaţi, nu pot să spun că noi ne deplasăm cu mult mai bine, deoarece nu mai excelăm în calităţile tinereţii, dar trebuie să vă spun că suport cu destulă indiferenţă şicanele colegilor la aceste “puneri în vârstă”.
Cu toate acestea, sunt unele lucruri care mă întristează profund, cu atât mai mult cu cât nu sunt apelative adresate ci frânturi de discuţii ale unor elevi pe lângă care se întâmplă să trec, în pauze, prin curte sau pe coridoarele şcolii. Nu cu tare mult timp în urmă existau unele adjective care îmi apreciau persoana şi care, de ce să vă mint, mă flatau, mai ales când aceste vorbe erau rostite de către o fată. Dintre aceste adjective mai des folosite erau: bărbat înalt, şaten, cu ochi căprui ce scapără scântei, bine legat (nu la ochi) şi alte asemenea frumoase cuvinte, reale de altfel care, de ce să nu recunosc, îmi plăceau. Mă simţeam bine când le auzeam rostite de buze tinere.
Acum, poate cel mai binevoitor tânăr sau tânără ar folosi cu totul alte cuvinte: “Un bărbat în vârstă, puţin adus de spate, cu umeri uşor adunaţi, grizonat, ochii indecişi, spălăciţi cu nuanţe de oboseală, cu mers şovăitor. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu le port ranchiună acestor tineri. Nu am pentru ce, constatarea este că acele cuvinte care ne caracterizau în tinereţe şi-au găsit alţi stăpâni, alţi purtători, noi preluând ce ne-a mai rămas de la înaintaşii noştri. Uneori nimic.
– Acum că aţi făcut o trecere în revistă a tinereţii, reluă Buia Toma aş vrea să vă spun şi eu cum mi-a fost prima zi în minerit.

Eram pe o haldă din faţa unei galerii. Mă uitam la acei oameni rânduiţi în cerc, stând pe bolţari, boci de lemn sau pe o piatră şi care-şi mâncau merindea înainte de intrarea în galerie. Stăteam mai într-o margine cu spatele la un vagonet basculant căutând şi eu să fac acelaşi lucru, să mănânc, dar mai pe furiş. Mi-era jenă să “mă produc” în faţa atâtor oameni pe care încă nu-i cunoşteam şi care eram sigur că aşteaptă o primă greşeală din parte-mi pentru a fi următorul luat în răspăr. În această privinţă nu-mi plăcea de ei. Eu eram singur şi ei, un schimb. Eu eram cel ce nu ştiam pe nimeni, ei erau cu toţii cunoscuţi. S-au făcut că nu mă văd. Mi-au dat pace, dar ştiam că nu va dura mult până “mă vor boteza”. Adunarea aceasta circulară cu servirea mesei înainte de a intra în şut era ca o religie, ca o stare de fapt. Cu toate că se vorbea uneori numai “în şuturi” se dezbăteau, mai laconic ca originalii acelui ţinut antic, toate problemele de viaţă şi de muncă a respectivei “roţi”. Prin modul cum “se atacau” problemele puteai ghici şi locul sau gradul în acea societate al fiecărui individ. Acest moment era mai mult decât un “bună ziua” şi “spor la muncă” frecvent auzit în alte societăţi de muncitori. Uitându-mă la ei, studiindu-i şi eu îmi puneam diferite întrebări. Locul meu între ei a fost o greşeală? Am forţat destinul, am crezut că voi trăi mai bine cu mai puţină bătaie de cap? Ce cred eu că voi reprezenta peste ani între aceşti oameni, ştiind că în România doar 5% dintre muncitori “au ales” acest “profil”? Trezindu-mă din noianul de întrebări, observ că “roata” se pregăteşte să intre în galerie. Mâncarea a fost terminată, traistele de merinde agăţate într-o scoabă şi toată lumea-şi verifica lampa. În acest orizont încă nu au apărut lămpile electrice nici pentru şefi. Mă uitam cu interes cum îşi face fiecare lampa şi aş putea zice că fiecare “făcea” acest lucru în felul lui, dar “felul” acela avea un scop. Mult mai târziu mi-am dat seama că “făcutul lămpii” însemna modul de folosire a celor 300 gr de carbid. Unii mizau pentru flacără mare, dar de scurt timp, aceştia erau vagonetarii de la transport. Pentru acei care lucrau în front, lampa se făcea punându-se praf peste carbid ca să-l acopere bine, se umecta acest praf şi lampa avea o flacără constantă patru ore, după care din nou se făcea lampa şi de cele mai multe ori se întrerupea. Aceeaşi metodă, acelaşi timp şi aceeaşi putere de iluminare.