– Domnule Buia, de ce acest fost impozant restaurant stă închis şi pare destul de spaţios, adevărat restaurant cu camere diferite şi este lăsat în paragină şi oamenii “beau la botul calului” sau în “buticuri” unde nu încap nici doi oameni să ciocnească un pahar? De stat jos, ce să mai povestim…
– Are şi restaurantul acesta povestea lui. Restaurantul a fost de altfel şi unul cu semne. Înainte de a-i deşira povestea lui, ar încăpea o întrebare: “De ce le zice la moldoveni “sârmă” când istoric tradiţional li se zicea “cap de bou” ( de la bourul lui Ştefan)?”. Dar o să aflaţi răspunsurile în povestea ce voi derula-o. Poate că şi poveştile mele-s cam lungi, dar şi păşitu-i cam greu aşa că mi-ţi ierta dacă m-am întins sau mă voi întinde şi cu alte lucruri de prin sătucul nostru. Ştiu că nu-i căderea mea să judec lucrurile făcute de Mântuitorul, dar uneori pur şi simplu mă gândesc că nici lui nu i-a fost uşor să facă lumea aceasta, a oamenilor, s-o facă funcţională şi mai ales să-i facă pe oameni să ajungă la convingerea că numai munca-i poate scoate din marasm, că numai prin muncă se poate obţine bunăstarea.
Cu asta am ajuns la anii de după al doilea război mondial, când după atâta moarte, boli şi nenorociri a venit şi foametea, care a făcut pe cei cu mai puţin suflet să-l piardă de tot, să devină nişte câini hămesiţi care, dacă aveau impresia că le periclitai mâncarea, te sfâşiau pur şi simplu. Moldovenii au avut parte de cea mai groaznică foamete. Ca să se salveze, ca să-şi salveze copiii, neamul, vindeau tot ce puteau vinde şi plecau în Muntenia sau Ardeal după un sac sau două de boabe. Trenurile erau ciorchine, dar din cei care călătoreau deasupra pe vagoane câte unul mai scăpa şi fără bilet. De fapt, de unde dracu să mai ia bani şi pentru aşa ceva. Tot ce-au avut de dat, au dat pe boabe, care nu de puţine ori erau şi mucegăite. Aşa că moldoveni noştri de regulă călătoreau pe acoperişul vagoanelor. Dar în fiecare perioadă de calamitate apar şacalii, care prosperă din nenorocirile altora. În această perioadă aceşti şacali se constituiau în benzi care aşteptau trenul în curbe, la urcuşuri unde viteza era mai mică şi o sârmă cu capătul îndoit o înfigeau în sacii moldovenilor trăgându-i jos de pe vagoane. Unii nu-şi puteau lăsa ultima nădejde de viaţă şi “plecau” cu saci cu tot jos murind sau schilodindu-se pe viaţă.

După un timp “s-au prins” de figură şi contracarau cu lemne “tentaculele din sârmă”. Ca să nu fie surprinşi pe rând “făceau de pază”. Cel ce păzea îi atenţiona pe ceilalţi strigând: “Sârma, fraţilor sârma!”. De atunci, de la acele întâmplări, li se spune moldovenilor “sârmă”. Dar foametea n-a dezrădăcinat numai pe moldoveni, ci şi pe alţii de pe alte meleaguri. S-a pornit o mişcare de vagabondare în întreaga ţară. Erau şi asemenea părinţi care-şi alungau copiii de acasă neavând pur şi simplu ce să le dea de mâncare. La aceste stări de necesitate a mai survenit şi căutarea de lucru, care coincidea cu începutul reconstrucţiei ţării. Înainte şi în timpul “pornirii Hunedoarei” au trecut prin acel sătuc (Indoara) mai mult de zece mii de oameni. Vagabondarea unora era justificată, alţii au găsit prilejul de a se “produce” într-un spaţiu nou, departe de familie, de rudenii şi-şi puteau permite orice. Un personaj tipic al acelei perioade era Simion, bărbat de 25 de ani, fiul patronului restaurantului ce-l vedeţi şi care a fost naţionalizat în 11 iunie. Modul de a protesta al lui Simion împotriva statului care i-a luat sursa de venituri, era să nu lucreze niciodată la STAT (în cazul nostru la mină). Aşa s-a pornit Simion pe hălăduit în toată ţara, trăindu-şi traiul după bunul său plac. S-a brodit ca Simion să aibă acelaşi nume ca tatăl său. Simion umbla pe trenuri, autobuze evident fără bilet. Dacă era prins nu era nici o pagubă. Prezenta buletinul şi i se “dresa” un proces verbal… tatălui său. Au trecut perioade şi de cinci ani de când tatăl nu şi-a văzut fiul, ştia pe unde-i doar după locul de unde îi soseau amenzile, care erau aproape săptămânale. Acestea, amenzile, erau lucruri care le ştiau cei de acasă, dar despre multe din cele petrecute de Simion, “activităţile” lui nu ştiau nimic părinţii lui.
A început construcţia, de fapt organizarea de şantier la viitoarea Casă a Scânteii, astăzi Casa Presei, şi care s-a făcut după un proiect sovietic al Universităţii Lomonosov, dar la dimensiuni mai mici. Dar aceasta nu-l interesa pe Simion. Ce îl interesa în mod direct era că încă erau garduri şi pază la viitorul loc de construcţie, dar se aduceau continuu cărămizi pe acel câmp vast. Practic, fabricile de cărămidă îşi trimiteau toate cărămizile aici şi de mai puteau mai vindeau şi pe la particulari. Omul nostru, Simion, îşi “odihnea ciolanele” pe o stivă de cărămizi şi din acele imensităţi de stive de cărămizi se aude o forfotă de nedescris.

La un moment dat, un om cu o căruţă se apropie de Simion, din vorbă în vorbă, Simion îi vinde cărămida pe care a dormit cu 35 de bani bucata. Omul a plătit aldămaşul, a încărcat o căruţă şi a plecat să-şi mai aducă şi alte care ca să-şi transporte cărămida. Simion, cu banii luaţi, şi-a văzut de drum. Ce s-o fi întâmplat acolo după plecarea lui, Dumnezeu ştie.
O altă ispravă a lui Simion s-a derulat într-un sat de lângă Piteşti. Căuta de lucru şi a acceptat să fie slugă la un ţăran ce avea o livadă de pomi deosebită. Era vară şi omul avea fructe care i se coceau din gustar şi până târziu în octombrie. De acum şi până la Crăciun, era de lucru în livadă, inclusiv cu punerea şi depozitarea în sezonul de iarnă a fructelor. Dar până atunci, zilnic se culegeau fructe, de regulă mere, şi se vindeau, în funcţie de preţuri, în Piteşti sau în altă parte. Simion a fost pe rând culegător, transportor (căruţaş), grăjdar, vânzător şi altele. Era folosit în orice muncă, era priceput şi gazda îl proba continuu pentru a vedea cât e de cinstit. Stăpânul “uita” banii în diferite locuri, “pierdea” cheile de la diferite cutii unde-şi ţinea banii, dar Simion ştia ce sunt acestea şi nu “reacţiona” altfel de cum îşi dorea stăpânul. O altă modalitate de probare a lui Simion de către stăpânul său era încărcarea căruţelor cu cantităţi mai mari de mere mai multe mere decât îi spunea lui Simion că are. De fiecare dată Simion îi aducea acasă surplusul. A ieşit din toate aceste încercări aşa de bine că omul nu numai că i-a mulţumit Domnului ce slugă bună i-a dat, dar cum nu avea nici un copil se gândea să-l facă moştenitorul său. Toată toamna Simion a muncit cu deosebită conştiinciozitate făcând corvezile ce i le-a dat stăpânul, necomentând niciodată, nerăspunzându-i vreodată la vorba spusă de stăpân. Nimeni nu putea să-i impute ceva. A devenit unul de-al casei.
Într-o bună zi, nici stăpânul, nici stăpâna nu l-au putut însoţi pe Simion la târg. Singur şi oarecum supărat a plecat să vândă un car plin cu mere. A vândut bine merele, a vândut bine carul cu boi cu tot şi poate stăpânul îl aşteaptă şi astăzi pe Simion să vină cu carul cu boi şi banii pe mere…