Începea să-i facă nenumărate cadouri şi din ce în ce mai scumpe, mai substanţiale, până într-o zi, când nemaiştiind cum să procedeze i-a propus să se căsătorească cu el. Dacă face pasul acesta îi pune tot ce are el, casă, avere pe numele ei. Nici aşa se pare că n-a sensibilizat-o prea mult pe Iuli, care se părea că în ultimul timp n-o prea încânta nimic, dar Pavel, în dragostea lui oarbă, considera că Iuli nu-l crede capabil de acest gest, de aceea poate-i aşa de inabordabilă din acest punct de vedere. Or mai fi trăit vreo lună în asemenea fericire, dar de această dată în casa Iuliei, întrucât Pavel “a trecut” tot avutul şi casa pe ea. După ce a comis acest act, după această dovadă irefutabilă de dragoste, la câteva zile îi apare un tip. Pavel, îndatoritor şi politicos, l-a invitat în casă, l-a omenit şi văzându-l străin, i-a propus să înnopteze la el. Seara Pavel a plecat la culcare aşteptând-o pe Iuli. Văzând că nu mai vine, s-a dus după ea, rugând-o să vină la culcare. Iuli i-a răspuns:
– Pavele, cum crezi că mă voi culca cu tine de faţă cu soţul meu?
– Iuli dragă, despre ce soţ vorbeşti?
– Emil, bărbatul pe care l-ai poftit în casă-i soţul meu.
– Ce vorbeşti femeie?!
– De nu crezi pot să-ţi arăt certificatul de căsătorie. Îi sunt nevastă.
Pe Pavel numai că nu l-a lovit damblaua. În asemenea situaţie nu mai avea ce replica. A iubit o singură dată în viaţă şi atunci o femeie măritată. Până acum nici nu a dorit să ştie ce a făcut această femeie în 35 de ani de viaţă ai ei, cu toate că acestea se puteau lămuri de-ar fi dat un singur telefon.
Soţii, reîntâlnindu-se, au dormit, cum era şi firesc, împreună. După vreo câteva ore le-au sosit şi copiii, neamurile… Familia s-a reîntregit. Pavel s-a retras în bucătăria de vară, el devenind tolerat de familia Iulicăi, care-i administra şi-i consuma propria lui avere.
După acest afront al vieţii şi prostiei, Pavel a mai trăit vreo 8 luni apoi, cu sufletul negru de supărare, a murit. În urma morţii sale şi a răsuflării vieţii celor doi, a rămas o întrebare nepusă: Cum a fost posibil că Pavel n-a mişcat un singur deget măcar pentru recuperarea averii luată prin şantaj de acea femeie? Adică pe aceasta ce-o vedeţi în curte, preciză Buia.

La un an sau poate doi, s-a zvonit ceva care ar fi putut fi un posibil răspuns la neformulata întrebare. Cândva, demult, când Pavel era un holtei tânăr şi frumos, a avut o delegaţie în satul de baştină al Iulicăi, care era proaspăt măritată. Întrucât soţul Iulicăi în acele zile nu era acasă ea şi Pavel s-au cunoscut şi s-au plăcut. Din acea dragoste a ieşit un copil, acum este la liceu. Partea comică a lucrurilor este că Pavel n-a recunoscut-o pe Iuli, cea din tinereţile sale, care şi atunci i-a frânt inima, numai după ce i-a sosit bărbatul. Atunci situaţia a devenit penibilă. Dacă Juli nu l-a prins în mreje în tinereţe, Pavel n-a mai putut evita acum acest lucru. Astfel s-a încheiat viaţa unicului bărbat, burlac convins (până la Iuli) pe care l-am cunoscut şi care a fost îndrăgostit de două ori în viaţă de aceeaşi femeie la vârste diferite. Deci persoanele ce se văd acum în acea curte, casă sunt rudeniile Iulicăi, femeia care i-a deschis apetitul de viaţă al lui Pavel, dar şi uşa mormântului. Şi după cum se ştie: nimeni nu-şi clădeşte fericirea pe nenorocirea altora. Fiul cel mare al Iulicăi, a aflat cine-i de fapt tatăl lui, adică Pavel, cum s-a purtat tatăl-său şi maică-sa cu el şi le-a dat un ultimatum. Ca moştenitor al lui Pavel, ea Iulica, mama lui, şi cu soţul ei să-i părăsească casa şi averea lui.
– Bietul om, nu se putu abţine profesorul, a trăit o viaţă plină, neavând nici o grijă, nici o lipsă, fără greutăţi, pe pofta sufletului său, dar moartea i-a sosit ca suliţa în sufletul care întâia oară a optat să iubească.
– Asta e. Nu se ştie ce ne mai aşteaptă şi pe noi, completă Toma, tizul lui Buia, în timp ce păşeau agale pe uliţă în vale.
Mergeau încet datorită faptului că Buia se mişca greu. Avea o greutate la mers datorită unui reumatism cronicizat, după munca ce-a făcut-o în mină. De fapt, povestea chiar el, poate ar fi putut ocoli “câştigul” acesta dacă nu s-ar fi dat în exploatare Galeria Purcăreţ în care lucrul nu era mai greu ca în altă parte, dar fiind galerie de coastă, destul de scurtă era cam tot atât de “caldă” cum era şi afară.
Spun asta, continuă Buia, întrucât am început să lucrăm la această galerie toamna şi a dat Dumnezeu şi o iarnă destul de geroasă. Oricum ar fi fost iarna în altă parte, aici pe Handal trage un curent groaznic. Ieşeam afară din schimbul II uzi leoarcă. Hainele începeau să îngheţe pe noi.

Ca să nu ne taie la subsuori cum îngheţau, ne tot ridicam mâinile pe măsură ce îngheţul ne cuprindea, pe noi, pe hainele ude de pe noi. Când ajungeam acasă, mâinile ne erau orizontale, la nivelul umerilor. Eram nişte cruci îngheţate. Nici pomeneală să putem deschide uşa. Băteam cu cizma în uşă, ne trăgeam un pas, doi în spate, ieşeau nevestele, ne roteau ca să ne poată băga în casă şi să nu alunecăm, altfel ne puteau rupe orice din noi şi ne trăgeau înăuntru. Trecea un timp în care stăteam în covată să nu curgă şmuca (ocru) pe preşuri că se ardeau din acizii care-i conţineau. După ce ne cădeau braţele pe lângă noi, ne dezbrăcau cu grijă ca odată cu hainele îngheţate să nu ne rupă şi pielea prinsă de ele.
Acum încep să se simtă urmele zilelor când deveneam cruci îngheţate. A fost o perioadă grea, dar a fost poate cea mai frumoasă din viaţa mea de minier. Femeia mea, femeia cu care m-am căsătorit, avea patru copii, dintre care numai unul era băiat. Mi-a plăcut tare mult de el cu toate că nimeni nu mi-a reproşat că nu mă port ca un tată adevărat cu copii soţiei, pe băiatul acesta-l iubeam aşa cum cred că l-aş fi iubit pe propriul meu copil. Îmi era drag ca ochii din cap. Era aspru la lucru, săritor, iute-n decizii şi de a lui drag “mi-am rupt din curte” şi i-am făcut casă lângă casa mea să-mi fie aproape, să-l am tot timpul lângă mine. Îl adulam, atât de drag îmi era. El era totul pentru mine, el îmi va purta numele şi renumele meu după ce n-oi mai fi. Îmi plăcea să-l ştiu aproape, să-l am tot timpul lângă mine, de aceea l-am luat lângă mine în echipă şi l-am învăţat meseria de miner. Îl foloseam oriunde aveam nevoie de el că era tare aspru, învăţa repede şi chiar la motoare se pricepea foarte bine şi de n-aveam compresorist pe el îl trimiteam să le pornească, să ne dea aer. Nu aveam conducte, el mi le prelungea ca să putem găuri. În toate se descurca minunat şi toată lumea-l preţuia şi pe toţi îi mulţumea. E un băiat deosebit, încheie Buia.
Pe malul Izvorului cu şmucă se profila un mai vechi restaurant. Ioan, celălalt invitat al lui Toma, face o oarecare constatare, care şi pe noi ne-a şocat: