Nu mult a lipsit să crăpăm şi noi, odată cu ele… Acum, spune şi dumneata, se poate povesti şi relata cu entuziasm despre muncitori şi munca lor?
Nu ştiu ce să-ţi mai spun, atâta timp am fost alimentaţi cu idealuri şi ţeluri că după câte îmi spui tu, am şi uitat că suntem oameni, că mai posedăm calităţi umane.
Eu n-am de gând să fac o disertaţie despre muncitori, reluă prietenul cu acelaşi nume ca Buia, Toma, despre munca lor, poate greşesc eu, ori poate acolo unde munceam eu era mai rău, că de mă crezi bine nu prea am întâlnit şi unele lucruri nu pot să mi le explic nici acuma.
– De exemplu…
– Păi… la sat, o casă cu două trei camere era la latitudinea fiecăruia în acele timpuri. În oraş a avea apartament, după 20-30 de ani de muncă, este ceva extraordinar, o avere… Ar mai fi şi altele, dar credeţi-mă că la tristeţea ce-o am, adunată cu cea care o simte fiecare muncitor, nu are unde să mai încapă atâta suferinţă.
– Iartă-mă, ştiu ce ai în suflet şi nu am dorit să-ţi scrijelesc rana şi mai tare, dar ceea ce mi-ai spus azi, cu toate că nu sunt străin de aceste lucruri, eu nu mi-am pus niciodată astfel problema. Ori altfel spus, această realitate nu mi-a sărit niciodată în ochi. Eram mulţumit cu buletinul meteorologic “luat” de la televizor. Nu ştiam că sunt ţărani, care pot să-ţi spună exact timpul, fără să asculte la radio sau la televizor.
– Vezi, să nu redevii şi tu ţăran încet, încet!
– Aş deveni eu dacă aş avea o mică părticică de “ţară” cu care m-aş putea numi ţăran.
– Mda! Pământul nu ajunge pentru fiecare, măcar de-ar ajunge pentru acei care-l iubesc, dar împroprietăririle nu aşa s-au făcut, nici azi şi nici altădată…
– Poate n-ar fi rău să mai povestim şi de altele, că de politică, de cum “fac” politica “EI” ne-am cam dezgustat. Cândva eram 16 milioane de angajaţi, acum de mai sunt 6 milioane. Două milioane de români şi-au luat “lumea în cap”, căutând aiurea ce nu li-se dă aici. Din această cauză se dezbină familii, neamuri se cauzează supărări ca la pierderea unei fiinţe dragi.

Povesteau unii că actualii guvernanţi doresc o reunificare cu Basarabia “pentru ca ţara să se suprapopuleze la nivelul anului ‘89” întrucât la ora actuală şi “sporul natural” este negativ.
– Domnule Buia, îl opreşte profesorul orăşean, de aceste lucruri, cum se menţiona înainte, suntem dezgustaţi, mai bine mai povesteşte-ne ceva de prin acest sat să uităm de faptul că ne conduc nişte neîmpliniţi.
– Dacă voi doriţi, cum de nu? Sper să vă pot spune o întâmplare care o să vă uimească. Noi, aceştia de aici, suntem destul de aproape de Baie, de aceea nu puţini au slujbe în oraş. Aşa era şi acest om prin dreptul casei căruia trecem acum.
– Stai, stai, cum vorbeşti cu “era” când îl văd în curte?
– Pe cine voi vedeţi în curte nu-i persoana care a făcut casa, care a fost proprietarul ei, ăla a murit de 4 luni. Asta-i altă persoană.
– De ce a murit? … se trezeşte că gândeşte cu voce unul dintre ascultători.
– Chiar acest lucru doream să vi-l povestesc, deoarece persoana de care vorbesc era cu câţiva ani mai tânără ca mine şi nici n-a lucrat în băi niciodată. Omul a cui a fost această casă minunată, era un burlac convins. N-a fost căsătorit niciodată…
– Stai puţin domnule, se văd şi copii în curte!
– Da, aveţi dreptate, dar ăştia, copiii… ştiţi ce, cred că trebuie să aveţi puţină dreptate altfel îmi forfecaţi povestea exact ca şi viaţa omului despre care povestim, încearcă o “punere la punct” Buia.
– Scuză…
– Deci, omul destul de tânăr avea un serviciu, “să-i trăiască”… la Consiliul Orăşenesc din Baie. El era persoana care repartiza locatarii în noile blocuri de locuinţe. Era atât de căutat şi curtat de femei că se poate spune că nu putea învinge cu ele şi nu puţine dintre ele “alunecau” în braţele lui. Poate că şi serviciul să-i fi facilitat acest lucru, dar şi el era un bărbat frumos, volubil, foarte şarmant, cum poate fiecare femeie şi-ar dori să-i fie bărbatul şi lucru deloc neglijabil, avea o stare materială foarte bună. Avea casa lui, viaţa lui, iosagul lui, ce mai, nu ducea lipsă de nimic. Şi-a făcut această “căsuţă” ca o bijuterie “pe faţă” cum se spune aici dacă-i orientată spre sud, cu un finisaj deosebit. Nu mai spun de livezi şi de altele.

Pavel al nostru, că aşa îl chema pe om, cred că n-a consumat niciodată ţuică sau vin din altă parte numai din acele făcute de el şi le făcea cum lui îi plăceau. Ce să mai întind povestea, avea de toate şi cam tot ce şi-ar fi dorit un om… sau o femeie dintre acele care “i se aruncau în braţe”. Nu puţine erau dintre acelea care poate să-i fi văzut averea lui Pavel şi poate numai după aceea să-l fi tapat, ori “să i se fi aprins călcâiele” după Pavel. Se apropia de cinzeci de ani şi Pavel toată viaţa şi-a trăit-o în plăceri şi petreceri cu femei care mai de care mai deosebite. Poate ce uimea lumea din sat erau “despărţirile” lui Pavel de aceste femei. Despărţiri care se petreceau în linişte, în aşa fel că nici-un vecin n-a auzit vorbe grele, vorbe tari ori vorbe strigate din casa lui Pavel. Cu vreo doi ani în urmă “i-a căzut pata” pe o femeie foarte frumoasă, femeie cu şarm, femeie în afara oricăror bârfe care n-ar fi fost admirative. Era la vreo 35 de ani. Femeie plăcută, femeie care-şi cunoştea valoarea şi importanţa în societate. Era tipul de femeie care “se vedea” oriunde. Cum necum pentru prima oară în viaţă, Pavel s-a îndrăgostit de ea. Gândindu-te la câte femei i-au trecut pragul, i-au înseninat viaţa şi au petrecut ore de neuitat împreună şi de fiecare a ştiut să se distanţeze să revină la burlăcie, să nu se căsătorească cu nici una, acum parcă devenise imun la acest lucru. Această îndrăgostire târzie de această femeie părea absurdă. Cu toate acestea Pavel era îndrăgostit lulea, când se despărţea de ea intra într-o stare de letargie şi lucrul e sigur: dacă i-ar fi cerut să se căsătorească, Pavel n-ar fi stat un minut măcar pe gânduri. Da, numai că ea nu i-a propus acest lucru şi cu toate că el o ruga să se căsătorească ea nici nu vroia să audă. Când aducea vorba despre aşa ceva râdea. Nimeni nu ştia cu ce era mai grozavă ca “atâtea altele”. Cert era că Pavel deja era dependent de ea, el care a râs de dragostea femeilor care i-au intrat în viaţă mai mult de treizeci de ani, făcând un popas mai lung sau mai scurt în casa lui Pavel. Să fi fost acesta “cântecul de lebădă” al raporturilor sexuale ale unui om ajuns la cinzeci de ani? Nu se ştie. Au locuit şi trăit ei într-un vis de fericire vreo şase luni. Pavel se îndrăgostea de Iulii din ce în ce mai mult. Toate dorinţele ei erau lege pentru Pavel. Ce mai, o adora.