La restaurant se cântă o romanţă, se mănâncă, se cântă disco, se dansează. Atunci când s-a dat telejurnalul de noapte se culcă, sună ceasul dimineaţa…
Poate că nu este aşa precum văd eu viaţa lor, poate le-a intrat în obişnuinţă şi morala aceasta pare a fi conduita omului modern! Dar pe mine aceste vorbe nu mă încălzesc. Hai să luăm un om de la oraş şi să-l ducem la ţară, unde nu se cere cunoaşterea unei singure meserii, aşa cum a învăţat el la şcoala profesională din oraş, ci i se cer vreo câteva zeci de meserii. Nu va muri el de foame?
Mai ştie el acele îndeletniciri ancestrale ale bunicilor prin care să-şi facă o casă, o gospodărie, ce trebuie să facă cu o vită care a mâncat trifoi, să nu piară, ce se face cu un porc care nu mai mănâncă? Ştie el să trateze o boală cu ceea ce are el în casă?
Vezi, sub deviza că l-am luminat, am impresia că el de fapt a decăzut din preocupările ancestrale ale omului! Sigur că unii dintre ei fac lucrurile acestea mai bine sau mai rău. Că fiecare om are capacitatea lui, dar se cunoşteau şi se făceau. De asemeni mă îngrozeşte şi faptul că au rămas puţini dintre aceia care mai ştiu citi un calendar. Pentru mulţi calendarul este o înşiruire de cifre, o însumare de zile. Puţini sunt cei care ştiu că un calendar, şi eu voi vorbi de cel ortodox, înseamnă istoria neamului, timpul ca dată şi timpul ca formă de manifestare în viaţa morală şi spirituală a creştinului.
Acestea par a fi doar nişte înşirări paleative, dar orice calendar tălmăcit poate fi un volum respectabil de cunoştinţe pentru fiecare şi care acum ne lipsesc tuturora.
Ei bine, domnul meu, un muncitor este în afara acestor lucruri, în plus nu cu puţine zile în urmă sau ani, pe acest drum nu treceau aceste dube cu muncitori, ci nişte carosate cu prelată şi îţi voi desluşi cum se făcea acest transport de muncitori în acele vremuri:
În dimineaţa de care-ţi vorbesc, era un ger cumplit. Unii ziceau că ar putea fi –35oC, alţii –40oC, cert era că frigul era cumplit. Mergând spre locul de unde ne lua maşina auzeam cum trosnesc lemnele din case. Pe atunci nu exista baie la mină. De acasă se mergea cu hainele de lucru pe tine.

Acest lucru convenea pentru că nu presupunea un al treilea rând de haine, haine care atunci, după război erau greu de procurat. Un mare dezavantaj era faptul că hainele murdare nu ţineau de cald ca şi hainele curate. Părţile îmbâcsite de ulei sau alte murdării se lipeau ca o tablă de fier de tine şi tot ca o tablă “ţineau” şi căldura. În picioare purtam cizme de cauciuc care, cu toate că le luam să fie mari, să intre mai multe obiele în ele, ţineau mai mult frig, decât de căldură. Puneam un rând de obiele şi obielele le împachetam în ziare, acestea reţineau o parte din transpiraţia piciorului şi nu ne mai îngheţau picioarele. Unii preferau paiele de grâu, dar nu am simţit o diferenţă în bine, faţă de o hârtie. Majoritatea aveam şi o obială de hârtie în acele cizme de cauciuc.
La locul de întâlnire cu maşinile încă nu apăruse nimeni. Poate venisem mai devreme. Ceasul din turn îmi spunea că nu, dar de obicei atunci când era aşa de frig , şoferii întârziau. Ceilalţi mineri s-au adăpostit pe la casele din apropiere. Din când în când ne frecam nasurile şi urechile, ca să nu ne degere picioarele tropăiam de zor.
Au sosit şi şoferii. Ne-am “aruncat” spre maşini să prindem un loc mai ferit sub prelata caroseriei. Maşina era veche, rămasă din vremea războiului. Ne-am aşezat. Locurile de “favoare” erau pe băncile din mijloc. Cine reuşea, era înconjurat de jur împrejur de un “zid” uman. Un zid cald. Dar în mijloc nu intrau mai mult de 20, ceilalţi erau cărămizile acelei construcţii umane. Şi ca orice zid şi ăsta era aproape neprotejat, după câte găuri erau în prelată ce părea transparentă. Picioarele încă nu mi s-au încălzit de loc. Aş fi vrut ca maşina să mai întârzie puţin în garaj ca şi noi să mai “prindem” puţină căldură. Dar nu. Azi suntem punctuali! Şoferul ne asigură că pe frigul ăsta compresia motorului este foarte bună şi motorul va “trage” mai bine. Pe noi ne “trăgea” frigul. Eu n-am reuşit să ocup un loc de favoare. Prin găurile prelatei frigul parcă-mi perfora sufletul. Nu puteai face nimic altceva decât să rabzi. Nimeni nu fuma. Gerul parcă ne apăsa. Nimeni nu s-ar fi mişcat, să nu-şi piardă din căldură. Tăceam cu toţii. Nimeni nu era luat la “centru”… Am parcurs 4 km. Încep să simt că mă strâng cizmele. Asta ce-o mai fi? Mi s-au umflat picioarele? Îmi pipăi cizma. Era tare ca o tablă. Se contractau. Îmi mai simţeam picioarele. Îmi era frig, atât de frig că mă dureau oasele.
Îl întreb pe Heni, colegul de lângă mine, dacă şi lui îi este frig:

– Tu ce crezi?
Ce să cred? Eram printre cei mai tineri şi îmi era ruşine să mă plâng de frig. Şi cât aş fi dorit să pot plânge. Atâta durere am simţit la picioare că parcă şi inima mi se strângea de frig. Simţeam că nu mai pot. Gerul era insuportabil.
În acel moment mai mulţi ortaci au strigat la şofer. Maşina s-a oprit. Vreo 10 inşi ne-am dat jos şi am început să fugim, încet, în urma maşinii. Cineva parcă ne trăgea de picioare…
După doi kilometri de alergare, cu toate că noi nu ne-am încălzit prea mult, eram obosiţi şi ieşeau aburii din noi.
La un moment dat am simţit că parcă mi-ar fi trecut un ac prin urechi. Pe urmă nu mi-am simţit… urechile.
Eu am scăpat mai ieftin, mi-au degerat numai urechile. Colegului Bob îi crescuse nasul cât un cartof american. Îi îngheţase. La alţii le-au degerat degetele de la mâini, de la picioare…
După această “încălzire” a noastră ne-au schimbat alţii, acum ei alergau după maşină. Maşina noastră arăta ca şi maşina cicliştilor de la ciclocros – cea cu piesele de schimb – doar că aici oamenii alergau de frig după maşină şi nu de amorul sportului…
Când am ajuns la mină, unii dintre noi aveau mai multe “ture” făcute, alţii doar una. Cu toţii mergeam ţepeni ca roboţii spre galeriile noastre.
După vreo 500 de metri de galerie, am avut senzaţia că mă “dezgheţ”. Urechile mele parcă erau făcute din făină. Tot timpul parcă se măcina ceva alb de pe ele.
Am ajuns la masa de apel, nu aş putea spune că eram obosit… Nu… Nu eram în stare de nimic. Când mi s-au dezgheţat urechile, am avut senzaţia că mi s-au rupt de lângă cap. Deja au apărut dureri la pulpe, apoi la picioare…
Mă uitam la colegul de lângă mine. Lumina era prea slabă. Avea ceva alb la picioare, prima dată am crezut că i-a ieşit hârtia din cizme. Aşa se vedea şi la alţii… apoi la mine… într-adevăr… ceea ce vedeam erau obielele…
La toţi ne-au crăpat cizmele de frig…