Omul, când realizează că-i îndrăgostit, cu stupoare constată că de fapt nu se cunoaşte pe el însuşi îndeajuns, dar este dornic din toată fiinţa lui să cunoască o altă persoană. În acest moment el realizează că este într-o stare specială: o euforie, cuplată cu o îndoială, care se transformă într-o sensibilitate deosebită. Apoi parcă îi este zgândărit orgoliul şi constată cu surprindere că este capabil de acte şi purtări pe care nici nu şi le bănuia şi, colac peste pupăză, în toată această fericire şi sentimente contradictorii simţi că in sufletul tău, te roade o îndoială, o frică, pentru prima oară îţi dai seama că fericire completă nu există.
Ăsta este primul adevăr pe care speri să-l alungi repede, să te debarasezi de el, de nu poţi, îl neglijezi.
Cât ai fost copil, adolescent, ţi-ai fixat un model, ţi-ai pregătit o ţinută, ai făcut tot ce ai crezut de cuviinţă că este necesar să te prezinţi lumii, să fii văzut, luat în seamă de această lume. Acum constaţi că această “lume” are un contur. Este un El sau o Ea, fiinţa de care te-ai îndrăgostit. În acest moment dorinţa cea mai mare este să fii mai mult, mai strălucitor, mai important, mai preţuit de persoana iubită.
Desigur că nu la toţi dragostea apare la aceeaşi vârstă, cu cât suntem mai în vârstă stângăciile sunt mai evidente, stridente chiar în contextul vieţii noastre obişnuite. S-ar mai putea afirma că 98% dintre cele două sexe ne-am putea plăcea, ne-am putea înţelege între noi…
Şi atunci… Atunci soneria sună şi meditaţia geologului nostru, că despre el este vorba în această istorioară, fu întreruptă brutal şi se duse la uşă.
– Bună ziua, Jorj!
– Bună Viky, poftim de intră. Viky, acest bărbat spilcuit de vreo 70 de ani, cel care se găsea la intrarea bisericii atunci când noi ieşeam, în vremea când se întâmpla această poveste, avea cam aceeaşi vârstă ca şi Jorj, circa 35 de ani.

Dispăruse o bucată de vreme din sat, din viaţa satului, nimeni neştiind nimic despre el multă vreme şi acum iată-l la uşă pe fostul crai, pe omul cu trecere la femei, pe acest amant perpetuu, rivalul lui Don Juan.
– Jorj, te rog să mă ierţi de deranj! îi spuse la intrare Viky.
– Nu te mai formaliza atât, doar ne cunoaştem de-o viaţă, ce umbli cu chestii de astea? Poftim!
– Bine, bine, dar… noi nu ne-am văzut de mult, apoi eu nici un telefon nu ţi-am dat…
– Simte-te ca acasă, noi am trecut de faza ascunsului după deget!
– Dacă totuşi îmi permiţi eu aş abuza puţin de tine, de timpul tău. Te implor să mă asculţi, cu toate că povestea mea în mod evident nu o să te intereseze, dar te rog să mă înţelegi că eu nu mai am la cine să mă confesez în acest sat. Dacă povestea aceasta n-o spun cuiva simt că mă înăbuş. Îţi cer numai atât: să mă asculţi. Chiar dacă am lipsit atât, dacă unii dintre prieteni au plecat, iar alţii au dispărut, mai sunt şi din aceia care nu mă primesc în casă… Am sunat şi la uşa ta, la tine, cel cu care am fost prieten la cataramă şi uite că tu eşti singurul care m-ai primit. Deci poţi să faci atât pentru mine?
– Dragă Viky! Nu trebuie chiar toate puse la suflet! Unii se mai schimbă, alţii regretă cine ştie ce faptă, alţii şi-ar acoperi păcatele. În ceea ce mă priveşte, sunt gata să-ţi ascult confesiunea.
– Îţi mulţumesc şi sper să-ţi pot întoarce bunătatea ce-o arăţi. Apropo… tu te-ai căsătorit?
– Da. Cam de multişor.
– Da… doamna-i acasă?
– Bineînţeles. Prepară ceva compoturi în bucătărie. Cred că nici nu ne-a auzit.
– Atunci o să încep. Îţi spun povestea mea. Povestea vieţii mele începe de la Tiţa. Până atunci nu prea am amintiri sau lucruri mai importante de remarcat în viaţă, înainte de a o cunoaşte. Tot ca o ciudăţenie este faptul că nici de la despărţirea de ea nu aş putea zice că am trăit lucruri deosebite sau că aş fi avut ceva realizări mai aparte. Nu.
Această femeie… TIŢA… era ca o reclamă. Strălucea încontinuu şi avea un şarm de invidiat. Invidiat de toate femeile care-o vedeau.

În preajma bărbaţilor ea era fenomenul polarizator. Cu toţii se învârteau în jurul ei. Era foarte acaparatoare. Se purta cu toţi bărbaţii ca un despot. Cel care era prins în mrejele ei reacţiona la cel mai mic gest făcut de ea, fiind robit total, aş putea zice că pe viaţă… şi crede-mă “în urma” ei avea nenumăraţi bărbaţi refulaţi şi numărul lor, cel al robilor, creştea zi de zi, seară de seară. Prin aceşti înrobiţi, aceşti îndrăgostiţi nebuneşte de ea, îşi satisfăcea toate poftele. Era de un sadism fără seamăn în această privinţă. În locul unde ea se găsea nu permitea ca o altă femeie să fie curtată, să-i fie egală. Mulţi, foarte mulţi bărbaţi au tânjit, au sperat o firimitură din dragostea ei. Dar nu ştiau că Tiţa avea o singură dragoste, pentru propria ei persoană. Nici o dragoste, nici o idilă a nici unui bărbat nu a atins-o, necum s-o roadă, s-o macine, aşa cum ar fi fost de aşteptat, să aibă un ecou în sufletul ei, o rezonanţă în focul mistuitor al dragostei lor.
Ea era ca stânca. De nepătruns şi cu toate astea cel ce cădea în dizgraţie era un om terminat. Cădea nu numai din anturajul ei, dar îşi pierdea şi prietenii, colegii şi orice afinitate faţă de societate.
Aveai impresia că ea însăşi este moda în dragoste. Bărbaţii, răniţi în orgoliul lor, în Eul lor, terfeliţi căutau în zadar soluţii de relansare în societate şi de multe ori această decădere îi ducea la disperare, unii ajungând până la gestul suprem…
Zâmbetul ei a zdrobit multe destine şi a spurcat multe familii. O văd parcă şi acum cum se apropia cu paşi uşori, maiestuoşi, ca o regină, spre un grup sau altul, îndepărtând pe unii, apropiindu-i pe alţii, prin gesturi care uneori detaşau viaţa de moarte, celor cărora le erau destinate. Aşa era ea atunci…
Dragă Jorj, eu am căutat să stau în umbră, mai corect nu doream să-i atrag atenţia asupra mea. Îmi era foarte teamă că alături de ea voi sfârşi ca un fluture de lampă. Tu şti că în vremurile alea eu aveam oarecare faimă de curtezan, la care ţineam foarte mult.
Nu doream nici un fel de complicaţii în viaţa mea, iar informaţiile despre ea, de la bărbaţii refulaţi, dădeau de înţeles că era imposibilă orice referire la întâmplările petrecute cu ei, la nenorocirile din viaţa lor intimă.