Din aceste motive ar fi dorit să arate ca măcar o dată în viaţă să fie şi el cel mai bun, să fie şi el cel mai mare, dacă prin statură nu se putea să facă acest pas, măcar prin rezultatele muncii sale să crească.
Trebuie să spun că tipul ştia meserie. Elevii lui erau în anul III de liceu şi ei erau deja voleibalişti de performanţă. La selecţia de recrutare când au format echipa, cel mai mic dintre ei avea înălţimea de 1,95 metri şi treaba mergea spre foarte bine.
Omul acesta despre care vorbim acum parcă avea mustaţă şi numele-i era ca al unui cabaret parizian. Nu Moulin Rouge, unul la fel de renumit. Acum îmi scapă, poate pe parcurs o să-mi amintesc.
Tipul era cel mai bun din echipă. Faptul că-l putea lua “la subsuoară” pe antrenor îşi permitea să fie obraznic cu el şi cu arbitrii. Abateri care-l duceau la colectarea multor cartonaşe roşii pe teren.
Profesorul respectiv, antrenorul, fiind coleg cu mine mi s-a confesat. Poate nu cu gândul de-a primi o sugestie din partea mea, ci doar să-şi spună şi el cuiva păsul. Evident eu l-am ascultat, dar necazul său se perpetua în continuare. I-am sugerat o soluţie. Să-l scoată din lot pentru 1-2 meciuri.
Primul meci era cu Liceul Andrei Mureşanu din Dej, echipă care era pe primul loc din grupă şi dacă “treceau” de ei plecau în turneul final pe ţară. Astfel visul antrenorului–profesor s-ar fi transformat în realitate. Cum să-ţi permiţi să nu-l introduci în echipă pe cel mai bun component, la cel mai greu meci pe care-l avea? Odată introdus, el şi-a făcut “numărul” şi din cauza lui, a impertinenţei lui a fost dat afară. Meciul s-a jucat în cinci. Evident că a fost pierdut şi cu asta toate visele profesorului s-au spulberat. De acum toate măsurile ce vor fi luate vor fi tardive. Profesorul l-a mai tolerat la echipă, dar în timpul cât era el în lot relaţiile lor se erau pe muchie de cuţit.
N-am mai urmărit aşa de aproape munca colegului, întrucât neîmplinirile lui mă afectau şi pe mine şi realitatea era că nu prea suportam să văd cum un elev îşi permite să-şi “joace” profesorul după bunul său plac.

La un banchet al foştilor elevi, la întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului, unul dintre foştii elevi, prieten bun cu persoana despre care vorbim, ne-a povestit următoarele:
– Domnule profesor, aşa cum ne ştiaţi, eu şi Mircea eram prieteni la toartă şi făceam toate tâmpeniile împreună. Poate vă aduceţi aminte că nici cu învăţătura nu ne prea strofocam. La terminarea liceului, ne-am capacitat familiile care ne-au “sponsorizat” cu sume bunicele şi am plecat la Petroşani “să dăm la facultate”. Am plecat cu două săptămâni mai devreme decât începeau înscrierile şi am petrecut două săptămâni de vis. Am reuşit să cunoaştem toate bufetele şi restaurantele din Vale. Parcă era cu o zi înainte ca să se închidă biroul de înscrieri, când Mircea a primit un telefon, la cămin, de la mamă-sa. Pe scurt, dânsa era foarte agitată, a încercat de mai multe ori să îl găsească, să primească ştiri de la el şi nu l-a prins la telefon nici măcar noaptea. Concret, îl întreba date obişnuite pentru acea fază a lucrurilor, la ce secţie s-a înscris, câţi erau pe un loc, cum se simte, dacă a trecut proba sportivă etc. Cât eram noi de derbedei, nu mi-am imaginat că Mircea era atât de afectat de acest telefon.
Practic, a doua zi el s-a dus să se înscrie. Ne-am prezentat la proba sportivă, un asistent ne-a dat un bilet pe care era indicată şi sala unde vom da examen.
Cu sufletul strâns ne-am prezentat pentru prima probă scrisă. Chestia era incredibilă. Ne-am gândit că şi de voi povesti cuiva tot n-o să fiu crezut. Asistentul care ne-a “verificat” la proba sportivă, ne-a confundat sau poate am intrat în ritualul necunoscut de noi, al admiterii rugbiştilor. În sală era un asistent care ne spunea bancuri, se rememorau diferite faze din meciuri, ce mai, examenul meu de admitere, evident şi-al lui Mircea a fost un adevărat show. Pe vremea aceea Dumnezeu era combătut nefiind membru P.C.R., dar eu mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a oferit şansa vieţii. Nu doresc să vă spun că la Petroşani erau cele mai grele admiteri, unde elevi premianţi la liceul nostru n-au intrat la Institut. Văzându-ne intraţi şi eu şi Mircea ne-am gândit să nu ratăm şansa vieţii şi ne-am pus pe învăţat în aşa fel că ne-am uimit toţi colegii care ne-au suportat prostia cinci ani de liceu.

Acuma Mircea-i director şi n-a putut să vină, să-şi povestească aventura vieţii, dar pot să vă mai povestesc că atât el, cât şi eu am devenit mai atenţi la oamenii din jur, mai conştiincioşi şi începeam să fim şi noi nişte persoane mai credincioase. Eu sunt convins că Dumnezeu ne-a oferit această şansă unică şi din doi oameni “rătăciţi”, am devenit oameni între ceilalţi oameni, şi credeţi-mă că tot ce am “omis” să învăţ în liceu, m-am străduit să recuperez în institut în aşa fel am primit şi consideraţia colegilor noştri de liceu, de om, de grupă.
– După cum se vede sunt şi oameni care-şi mai amintesc de lucrurile bune primite în cei şapte ani de acasă.
– Aşa este. Importantă în educaţie este corectitudinea. Compromisurile aduc cu ele alte compromisuri şi odată cu ele şi slăbirea ori chiar lipsa disciplinei. Oricum, eu îi felicit pe băieţii aceştia, pe acest om că a avut tăria să se “întoarcă” la vocea mamei. Domnule Buia, mai adineaori am făcut o “trimitere” la Bacovia, rămânând la ceea ce relata în scrierile lui, afirma celălalt invitat, din poezie străbate un aer de imobilism, de tristeţe şi chiar de groază. Cu atât mai ciudate ni se par aceste stări depresive la un om recunoscut ca o fire veselă, care era Minulescu, pe omul care îşi caracterizează versurile ca: tristeţile cu toate chinurile inutile ale vieţii. E adevărat că ne trecem cu toţii şi sânt lucruri care pe toţi ne întristează, poate şi datorită faptului că în acest surogat de viaţă ne simţim manipulaţi ca nişte roboţi. Nu doresc disecţia tristeţii fiindcă în aceste momente ea e cuibărită în noi, însoţindu-ne pretutindeni. Dar din cele povestite de dumneata, întâmplări petrecute în acest umil sat, aş zice că numai pe o singura stradă, de fapt este unica, ne prezintă omul de rând, băştinaşul acestor meleaguri care nu se lasă copleşit de vicisitudinile vieţii, nu cade în letargie, ba aş spune că e o plăcere să constaţi că fiecare om este un pulsar de energie care, cu bunătatea sufletului său, reuşeşte să-şi ducă viaţa cu necazurile şi bucuriile oferite de ea, şi în demnitate.
– Mă bucură faptul că ai sesizat atât de repede acest lucru care este chiar specificul vieţii lor, al oamenilor aceştia simpli, cu o viaţă bogată în trăiri, şi pe nedrept desconsiderată de unii. Cu riscul de a mă îndepărta de umbrele zilei şi de-a te agasa cu poveştile mele ori poate şi de-a trece mai repede peste linia suferinţelor zilnice, dar acestea se datorează şi faptului că tare greu vă mai prinde omul pe la sat, când nu vă “grăbeşte” maşina şi tare repede vă reîntoarceţi acolo unde v-aţi stabilit. Bag seama că acuma toate le faceţi în graba mare.