Acum, că-s bătrân şi am văzut şi auzit atâtea, pot să dau şi eu câteva repere în ploaia asta de minciuni şi incertitudini ce se vehiculează continuu şi-s la modă la noi.
Mai deunăzi, un şef de partid zicea că acel comunism care în alte locuri a “dat roade” la noi nu a avut nu ştiu ce rădăcini sau influenţe. De fapt nu a avut rădăcini datorită faptului că “n-a prins” la majoritatea populaţiei ţării, la ţărani. Ei nu au putut fi “lămuriţi”. Au fost obligaţi, dar nu au acceptat şi asta s-a întâmplat fiindcă ţăranii aveau rădăcini şi orice schimbare la rădăcini se ştie că nu-i bună, ba dimpotrivă, este rea.
Dacă cineva umblă la rădăcinile oamenilor asta nu duce la nimic bun, numai bine nu poate face. Lucrul aceasta-i valabil şi la oameni şi la plante. Oricine venea cu “bătutul apei în piuă”, nu-şi dădea seama că de fapt el se ridiculizează în faţa acestui ţăran, ţăranul român care cunoaşte acel lucru simplu, elementar şi care a fost certificat nu o dată de viaţă, de istorie. Nici o filozofie nu poate spulbera acest adevăr, această axiomă a rădăcinii ancestrale.
Cu muncitorii a fost mai simplu. Ei nu au avut nici o rădăcină, deci nici o certitudine şi nici o viaţă cât de cât demnă, liberă, să fie fiecare stăpân pe el, şi destinul său.
Înainte, practic muncitorii nu au avut nici un fel de certitudine. Salarii sigure ioc, loc de muncă de asemenea, fără casa lui, fără siguranţa vieţii. Concret: erau “ca frunza pe apă”. La cea mai mică dovadă de preţuire ori promisiune de puţin mai bine, indiferent de unde venea ea, aderau la ele pentru că era singura lor cale spre lumină (să nu uităm de lampa lui Ilici) şi chiar dacă nu ar fi fost aşa… La ce să se uite în spate: mizeria din care veneau îi propulsau spre altceva. Ăştia, comuniştii, acum le promitea ceva: trai mai bun, mai omenos… acum când cei mai mulţi nu-şi pierdeau vremea nici să li se adreseze… lor… oameni ai mizeriei, furnici neînsemnate. Muncitorii erau consideraţi mizeriile mizerabilei lor lumi.

Zgândărirea orgoliului, promisiunile date, posturile oferite, în care nu trebuia să-şi rupă coastele pentru o bucată de pâine, nu numai că i-au făcut discipoli credincioşi ai lor, dar la rândul lor au început să profite ştiind bine că ceea ce au acum nu vor mai obţine niciodată în viaţă. Noua viaţă cu atâtea bunătăţi, atât de prosperă, nu era de neglijat. De aceea au fost loiali cauzei.
– Scuză-mă că te întrerup, interveni orăşeanul, dar un vers din Bacovia ce aparţine de “Serenada muncitorului” apare ca o premoniţie la ceea ce spui. Îţi redau prima strofă:
“Eu sunt un monstru pentru voi
Uzând un dor de vremuri noi
Şi-n lumea voastră-abia încap…
Dar am să-ţi dau curând la cap!”
– Aşa a fost şi tipul ăsta ce ne-a salutat… pe care l-am întâlnit adineaori, reluă discuţia invitatul Tomi. După un curs de calificare de 6 luni la locul de muncă, a fost promovat. Îi plăcea să “dea cu gura”. Cineva l-a făcut secretar U.T.C. pe fabrică. A văzut că merge şi aşa el şi mai convins a “dat cu falca”. A mai făcut o şcoală de partid şi aşa s-a văzut prim secretar U.T.C. prin Moldova. Ce a mai făcut el acolo nu ne-a povestit, totuşi ceva am mai aflat noi din “activitatea” lui.
Era bine văzut, dar suferea că nu s-a remarcat cât el dorea. Cum s-o facă?
“Duşmani de clasă” de erau sau nu erau pe acolo el nu prea ştia… Oamenii de prin partea locului nu i se prea confesau lui. Acţiuni politice făcea suficiente. În posturile sărbătorilor religioase el era acela care organiza “joia tineretului”… Nu prea avea succes la tineri, dar era o ACŢIUNE…
Într-un an, pe când şi el era mai vechi pe acele meleaguri, postul Paştelui cădea prin Mai. Iarba era bună de coasă. De aici i-a venit ideea… Pe băutură, pe bani, a tocmit câţiva “băieţi” care să cosească în ziua de Paşti…
Era sigur că în ţară nimeni nu a băgat încă coasa în iarbă… Cu 11 băieţi a cosit 1,5 hectare şi asta în Sfânta zi de Paşti. Atunci când logica “nu umbla”, când toate hotărârile “vin de sus”, oamenii se dezobişnuiesc să mai gândească… El a raportat Comitetului Raional activitatea “lui” din acea zi de Paşti. Şefii lui s-au gândit că nu-i rău să mai mărească puţin arealul cosit.

Şi, din raport, în raport pe când a ajuns la forurile superioare din Neamţ, isprava lui se mărise atât de tare că suprafaţa raportată ce a fost cosită de el depăşea cu mult suprafaţa ţării şi toate astea doar într-o singură zi, în Ziua de Paşti…
Sigur că şi între oamenii angajaţi să servească ideologia partidului existau şi oameni adevăraţi. Dar aşa cum se ştie, la toate nivelele de activitate existau acei “suflători” care raportau totul “sus”. Aşa se face că ei nu s-au bucurat şi nu se vor bucura niciodată de creditul omului de rând. Aceasta-i de altfel singura imputare gravă ce li se aduce de “talpa ţării”, de onestul om de rând.
– Apoi, domnule Buia, pe măsură ce îmbătrânim mai aflăm câte ceva cu toate că, dacă am fi cunoscut unele lucruri, poate am fi fost mult mai fericiţi!
– Ziua bună – ne oferă un alt trecător.
– La bună vedere! răspunde Buia.
Eu mă tot uit la persoana respectivă şi parcă-l cunosc.
– Domnule Buia, acest om este localnic? îl chestionă orăşeanul.
– Da, sigur, de ce întrebi?
– Am avut impresia că-l cunosc.
– Tot ce se poate. Dânsul este consilier comunal.
– Acum cred că ştiu cine este!
– Cine?
– Demult, când era tânăr, făcea sport?
– Da. Dar de unde ştii?
– Stai să-ţi spun.
La şcoala la care funcţionam exista şi o şcoală sportivă, cu mai multe secţii.
Cum Explorări Maramureş intrase în divizia A cu secţia de volei echipa şi-a dorit o pepinieră de jucători de valoare din care să-şi reîmprospăteze lotul. Deci s-a făcut şi o secţie de volei, la acea şcoală, cu mari perspective, ştiut fiind că pe atunci liceul era de cinci ani.
A fost repartizat şi un profesor cu specialitate volei, un meseriaş foarte priceput. Necazul lui era că înălţimea care o avea nu era…. înălţime… Era un bărbat scund, considerat de el însuşi ca un adevărat handicap pentru un voleibalist, având tot timpul sentimentul inferiorităţii.