– Îl apucăm, cum să nu-l apucăm, doar am plătit?! Şi începe o discuţie din tot ce-şi aduce aminte din tumultuoasa lui viaţă.
În starea în care se găsea, vorbăria lui semăna mai mult c-o urlătură sacadată punctată din când în când de scuipatul care-i ieşea din gură ori de câte ori dorea să fie mai ferm sau mai explicit. Doamne, iar mă pedepseşti. Aşa mi-e norocul. Oriunde mă duc, la o petrecere, botez, nuntă, întotdeauna se găseşte un beţiv care neapărat ţine să-mi divulge toate calităţile sau secretele lui, toate facerile de bine şi marea lui bunătate în această nerecunoscătoare lume, de stai şi te cruceşti: cum au putut trăi celelalte generaţii fără bunătatea acestui om meritoriu şi chiar ţi se pare de neimaginat lucrul acesta. Aşa se face că nu există petrecere să n-am eu o asemenea coadă. Lucrul acesta este trist în esenţa lui. Persoana respectivă a avut acele vise, dorinţe, care s-ar fi putut înfăptui probabil. Dar singurul lucru ce nu l-a avut a fost puterea de-a se lăsa de băut pentru a-şi desfăşura marile lui planuri, marile sale visuri, care poate, înfăptuite parţial sau total, ar fi adus bruma de bunătate ce o aruncă acum omenirii. Dacă aceasta era prioritatea. Apoi putea să se mai şi “cinstească”, dar unii nu mai ajung şi trenul acesta.
Şi uite aşa, cât ţine sindrofia eu am “coadă” ce-mi toacă tot timpul şi nervii cu poveştile lor. Cum de mă găsesc tocmai pe mine? De ce ţin ei neapărat să le memorez toate inepţiile lor? Nu pot pricepe de loc. Oare să aibă ei acea convingere că eu voi înfiinţa o societate filantropică, care în 10-15 ani să le ridice socluri de mulţumire? Nu ştiu. Dar ceea ce este sigur este că, atunci când se apropie de mine o astfel de persoană, pentru mine toată distracţia s-a terminat. Eu pot pleca liniştit acasă să mă culc, altă scăpare nu am. Poate că ei în mine văd un nealiniat şi au speranţa să mă convertească la ceva? Acum… aici istoria se repetă. Tipul mă toacă la cap, iar eu stau resemnat. Se vede treaba că sunt un fatalist…
Geamurile autobuzului sunt toate deschise. Vântul se oprise, iar căldura ce i-a alungat pe orăşeni la gârlă începe din nou să-şi spună cuvântul. Toate ar fi fost suportabile de nu ar fi fost tipul… Cu toate că în maşină era mare înghesuială şi mulţi pasageri stăteau în picioare maniera de conducere a şoferului confirma că numai “s-a atins” de băutură.

Făcusem jumătate din drum, mai bine de trei staţii între sate, şi lui nu i se putea imputa nimic la modul cum conduce autobuzul.
Pe un scaun din stânga mea stătea un ins spilcuit, cu un început de chelie, care prin felul lui de a fi ţinea morţiş să iasă în evidenţă. Pe o banchetă în spate era o familie: soţ, soţie şi un copil. Ploaia a reînceput. Apa intra prin geamul deschis şi-l uda pe copil şi pe mama lui. Doamna se ridică şi închide parţial geamul. Tipul cu vocabularul voalat îl redeschide…
– Nu de tot… se adresează el doamnei.
– Chiar, nu de tot, zice doamna şi împinge din nou geamul.
Tipul se aruncă şi-l deschide larg.
– Domnule, dar vezi bine că ne udă!
– Las că ştiu eu că-ţi place să fi udă în alte locuri… He, he, he… îi aruncă beţivul.
– Cred că ai început s-o jigneşti pe doamna, îl apostrofez eu.
– Din câte ne-ai înşirat până acum reiese că eşti un om “umblat” prin lume, că eşti politicos, aşa că te rog să dovedeşti că ceea ce ai afirmat adineauri că este adevărat! îl apostrofă spilcuitul.
– Acu-i democraţie! Fiecare spune ceea ce vrea – îi dă înainte beţivul.
– Fiecare spune ceea ce el pricepe din această democraţie – completez eu.
– Domnule, acum chiar că poţi spune ce vrei, dar cu câteva luni în urmă? îl întrebă spilcuitul.
– He… he… atunci acest autobuz mă ducea direct la he… he… rânjeşte beţivul.
– Păi, vezi! Acum spui orice, dar un om normal, un om politicos nu jigneşte pe nimeni! Asta nu se face. Nu s-a făcut niciodată. Nici pe vremea lui Napoleon, care a fost îngropat în şapte sicrie şi dus la “mormântul invalizilor” nu se făcea aşa ceva, şi atunci morala era morală, zice spilcuitul.
– Domul… completez eu.

– Poftim? întreabă spilcuitul.
– DOMUL… DOMUL INVALIZILOR – revin din nou cu precizarea.
– Da… da… Domul “recunoaşte” spilcuitul.
– Auzi, şi eu sunt umblat şi ştiu de ce Zoe a vrut să vină în Maramureş. A găsit unul cu… şi face semnul caracteristic… şi ea zicea de coşciugele de aur ale… cinci, cinci coşciuge avea răposatul – continuă beţivul.
– Nu, nu erau din aur, erau din abanos. Abanosul este cel mai greu şi mai tare lemn din lume – îl corectează spilcuitul.
– Când l-au scos pe Napoleon din coşciug, arăta aşa ca şi mine, şi se prinde cu ambele mâini de reverele hainei, dându-ne ocazia să admirăm în el pe marele Napoleon.
– Da… da… abanos – reluă beţivul.
– Da. Dar acum ar trebui să-i ceri scuze doamnei! Un om politicos, binecrescut, umblat, cu cunoştinţele dumitale, este imposibil să nu fie şi educat – îl tachinează spilcuitul.
– Noi, ăştia ce stăm în Hatvan nu suntem atât de politicoşi. Noi suntem mai reduşi.
– Te prefaci doar, ştiu sigur că nu eşti mutat de mult în Hatvan – nu-l iertă spilcuitul.
– Şi ce dacă? Tot acolo mă dau jos – i-o reteză beţivul, după care tace în sfârşit.
– Domnule, fii bărbat! îl asmute din nou spilcuitul.
La care beţivul se întoarce, se uită la femeia care de la diferendul cu geamul l-a ignorat, dă din cap şi coboară din autobuzul care între timp se oprise. După el a coborât aproape jumătate din populaţia vehiculului.
– Luaţi loc! mă îmbie spilcuitul.
– Mulţumesc, dar la prima cobor şi eu – îi răspund.
– Poftiţi, poftiţi, vă rog staţi jos! Mă aşez.
Domnule, uite aşa sunt oamenii! continuă spilcuitul. O viaţă te lupţi, te munceşti să-i educi, ei beau un pahar de ţuică şi toată învăţătura şi educaţia-i degeaba…