Ei n-au trebuit să-şi strice sănătatea ca să facă averi altora. Iar tu, hârb bătrân căruia nici pensia nu ţi-o mai dau la timp ca s-o pună deoparte pentru alţii. Noi ne-am vrut-o! a încheiat disertaţia unul dintre invitaţii lui Buia.
– Cred că tot mai bine ar fi să ne preocupăm noi de ale noastre, mai ales că nimeni nu se poate lăuda că a convertit un neruşinat la nişte gânduri mai cu mila lui Dumnezeu.
– Că bine ziceţi domnule, îl acompanie unul dintre musafiri, orăşeanul get-beget. Domnule Buia, văd, şi aşa este şi normal ca locuinţele, de fapt casele propriu-zise, să aibă nu mai multe stiluri, în care se oglindesc anii în care au fost construite. Este imposibil ca o casă care a fost construită acum cinzeci de ani să arate ca una recent terminată. În plus şi în construcţii îşi fac loc noile descoperiri, noile materiale şi nu-i de neglijat nici confortul care va face o casă mai preţuită decât alta. De aceea, între casele pe lângă care am trecut până acuma şi aceasta de care ne apropiem, diferenţele sunt mari. Aceste diferenţe se păstrează şi între oamenii din sat?
– A, zise Buia, este absolut natural să existe aceste diferenţe, în primul rând de vârstă. Tineretul este mai inventiv, acceptă mai uşor noul şi “utilităţile”. Apoi casa ce-o vedeţi este a unui şofer care nu-i aşa de “vechi” în satul nostru, dar el a avut rubedenii aici, aşa “l-a tras aţa” în sat. Vi l-aş putea descrie în câteva cuvinte, dar având timp suficient, aş dori să vă povestesc împrejurările în care l-am cunoscut pe dânsul, cu ceva ani mai înainte de-a se muta în satul nostru.
– Suntem “ochi şi urechi”, îl încurajă orăşeanul.
– Mă aflam cu familia între două sate, începu povestea Buia Toma. Era vară şi s-a pus pe ploaie. După o ropotă, s-a oprit, a început să sufle un vânt destul de rece. În plin câmp, pentru a marca şi locul de oprire a autobuzului, s-a plantat un fel de refugiu de tablă pe care abia l-a răcorit ploaia. Refugiu ar fi fost încăpător altfel dacă… acei pasageri nu l-ar fi folosit pentru aruncarea sau “depunerea” a tot felul de resturi ale civilizaţiei actuale, emanând un miros pestilenţial. În atari condiţii noi foloseam adăpostul… pe dinafară ca paravan împotriva vântului. Pe măsură ce vremea se normaliza, fiecare din noi căutam să interpunem o distanţă cât mai mare între noi şi “degajatorul” de mirosuri imposibil de redat.

Şi cum şi dumneavoastră ştiţi că “nici un necaz nu vine singur”, eram obligaţi să ne transformăm în elice, atât de repede trebuia să ne rotim mâinile ca să nu permitem stolurilor de muşte care au fost deranjate din “ambient”. Mişcările erau mai mult de disperare decât de-a ne proteja. Cu toate că vântul rece mai persista, cu toate că fiecare eram uzi, ne-am îndepărtat de “protecţia” ce ne-o oferea acel adăpost preferând să primim rafalele reci ale vântului, dar care nu erau însoţite de mirosurile emanate de “adăpost”. S-a nimerit ca, dintre cei care aşteptau acel autobuz, mulţi să ne cunoaştem, şi parcă ne era ruşine să urăm cuiva ceva în asemenea împrejurări, când alţi semeni de-ai noştri, sfidând bunul simţ, au schimbat destinaţia unui adăpost de primă necesitate, din plin câmp, într-o latrină. În această staţie se impuneau şi alte obiective igienice, nu să distrugă şi ceea ce exista. După curbă apare şi multaşteptatul autobuz. Pe toţi ne-a umplut bucuria la vederea lui, dar mai ales că era articulat şi că vor fi locuri pentru toată lumea. Măcar atât. Lumea se agita, îşi căutau bagajele, copiii, tovarăşii de drum, orânduindu-se pe marginea şoselei. Autobuzul frână şi se deschid uşile. Stupoare; pasagerii din autobuz nici nu se gândesc să le permită urcarea persoanelor din staţie, care înfrigurate şi ude au aşteptat acel autobuz ca pe-o mană cerească. Ocupanţii autobuzului, de ochii lumii, se mai fâţâiau între ei, fără efect practic întrucât se ştia că în această staţie nu cobora nimeni. Cu atât mai de neînţeles era faptul că o persoană în jur de 40 de ani a coborât şi se uita de parcă ar fi făcut o evaluare a situaţiei create. Într-un târziu dă o rezoluţie: “Aici nu putem face nimic, conchide el la prima uşă”. Apoi se deplasează la una din uşile din spate şi ajunge în dreptul meu, moment în care începe să urle: “Deschide uşa din spate!”. În acel moment se produce o manevră dublă – uşa se deschide, uşa se închide – puţin lipsind ca tipului, care bănuiam că ar putea fi şoferul, să-i prindă mâna. Uitându-se la mine îmi aruncă: “Dumnezeii tăi! Ţi-am spus să deschizi nu să faci manevre. Ce măta faci?!”. Mă uit la individ şi sunt gata să-l pocnesc. După ce-l aşteptăm mai mult de-o oră în ploaie şi apoi şi în vânt mă mai şi “alduieşte”? Dar pe moment toate uşile autobuzului se deschid şi constat că în “îngrăditura” şoferului se afla o femeie, nevastă-sa după modul de adresare şi căreia îi erau adresate acele “dulceţuri”.

Cu o mişcare a braţului, tipul ne-a invitat la uşa din spate. “Helo, helo!” mi se adresă de această dată mie cu toate că încă nu m-am putut urca în autobuz.
– Câte bilete?
– Trei. Îi dau banii, îmi dă rest, dar nu şi bilete. Mă gândeam că el, nu eu, a pomenit de bilete… Tipul îmi părea băut. Nu exagerat, dar băut atât cât să fie conştient de faptul ca să nu-ţi vorbească în faţă, să-şi ferească gura de nasuri indiscrete. Primul impuls a fost să nu mă urc în autobuz, dar să mai aştept încă două ore în câmp în mirosurile alea? Am urcat cu gânduri negre. Cu un copil în braţe căutam să ocup o poziţie în acest autobuz care arăta ca şi Piaţa Universităţii. Tinerii pe care i-a alungat ploaia, în ţinute sumare, au ocupat întregul autobuz luând poate nu chiar cele mai decente poziţii.
Aş fi zis că şi pe ei ploaia i-a alungat, dar nu i-a udat neavând haine pe ei. Un lucru era sigur: toţi ne grăbeam spre casă, să fim acasă înainte de ora şase când se va transmite la televizor Campionatul Mondial de Fotbal din Italia, lucru aproape de vis pentru noi acei care de ani de zile aveam emisiuni televizate de maxim două ore pe zi, cu EL sau EA. Am păşit printre “ştrandiştii” din autobuz şi trecând de peridoc am ajuns în faţă. Aici lumea din autobuz avea o altă calitate. Lume mai sobră, îmbrăcată în haine de stradă. O fetiţă chiar îmi oferi locul. Eu îl predau soţiei, care ia pruncul în braţe. Mai fac o mişcare de înaintare pentru a permite şi celorlalte persoane să urce. Ajung în dreptul unui tip brunet cu faţa slabă, nebărbierit, care ţinea pe un braţ patru cutii de conserve cu carne de vită. Una aproape că o scăpă, poate fiindcă era mai bine “făcut” ca şi şoferul. Era în stare de agresivitate. Poate că aceste lucruri nici nu le-aş fi observat, poate nici pe el, dacă în momentul în care eu am ajuns în preajma lui n-ar fi strigat: “Dă-i drumul!” de parcă numai pe mine mar fi aşteptat ca să poată da o asemenea comandă. Îl privesc şi constat că nu-l cunosc, cu toate acestea încerc să-l temperez:
– Domnule! Se pare că şoferul e băut, nu-i recomandabil să-l enervăm, putem să-i facem rău lui, dar mai ales nouă.
– Pe mine nu mă interesează! Eu vreau să văd meciul! îmi zice insul. De când n-am mai văzut un Campionat Mondial de Fotbal!
– Sper să-l apucăm cu toţii, mă autoliniştesc eu.