Zgomotele de sub pod amplificându-se, se cădea să mă apropii de locul respectiv… Cu forţele rămase, îmi aşez căciula pe lampă să nu mi-o sufle vântul. Cu o scârbă greu de ascuns mă pun în genunchi în noroiul clicos din buza podului. Împing lampa în faţă, sub podul colmatat şi încerc să mă trag prin noroi, sub pod. Cu puţin timp înainte, la vederea bufniţei m-am liniştit. Acum când am văzut mogâldeaţa aceea plină de noroi pe faţă, un urlet scăpat din adâncul fiinţei a acoperit toate zgomotele furtunii pe-o rază de doi kilometri. Şi să nu credeţi că exagerez, dar până în acea dimineaţă eu nu am văzut oameni “îmbrăcaţi” în noroi, la lumina flăcării de carbid. Ca să-mi acopăr frica, am strigat la “el”:
– Cine dracu eşti?!
– Vai de mine, dar nu mă cunoşti?
– Bade Iosif, matale eşti?
– Eu, bată-mă să mă bată!
– Apoi ce Dumnezeu faci matale în noroi sub pod?
– Ce amarul să fac. Am băut un pahar şi mi-am pierdut pălăria, o căutam… I-am întins mâna şi l-am tras afară, evident fără pălărie. Ne-am salutat şi ne-am despărţit fiecare în drumul său.
Risipind atâta timp, apele au crescut incredibil de mult, transformându-se în adevărate torente. Ca să pot ajunge la locul de îmbarcare a trebuit să urc pe Poderei. Lampa mi s-a stins iar. Cu ochii căutam alte luminiţe ale colegilor care şi ei se îndreptau spre acelaşi loc. Treceam pe lângă casele lui Alexandru, Lipan şi Şovre, case care erau puse pe o buză de movilă, drumul fiind mai jos decât casele. Ei erau în acelaşi schimb cu mine. La Alexandru era lumină în toată casa. Mergeam cu privirea în pământ căutând să evit pe cât posibil apa. Ajuns în sfârşit la maşină, parcă oamenii erau grupaţi şi şuşoteau între ei. Toate aceste grupări şi discuţii pe grupuleţe aveau un aer sinistru. Am dat bineţe şi i-am întrebat că: “Ce şuşotesc?”. S-au uitat la mine ciudat, după care unul din ei mă întrebă:
– Tu pe unde ai venit la maşină?
– Pe Poderei, pe la Alexandru, Şovre şi ceilalţi.
– Era lumină la Alexandru?
– Era. Şi cei cu asta?

– Da nu te-ai întrebat de ce-i lumină la Alexandru, dacă el e şomer de-o săptămână? Te-ai uitat la nucul lor?
– Cui îi tună să se uite în nuc dacă vine la schimb?
– Acolo era Alexandru spânzurat…
Atunci am realizat că dacă eu m-aş fi îndreptat de spate, m-aş fi uitat în sus, îl vedeam agăţat. Fără alte vorbe, cu sentimentul unei mari deznădejdi, al pierderii unui om, deosebit de bun ortac şi miner, dar care n-a rezistat şocului “disponibilizărilor”. Maşina parcă şi ea era bolnavă, de abia se târa în sus spre mină. În maşină moţăiam urmărind drumul imaginar spre mină după ce curbe realiza maşina. Motorul a început să fie turat la maximum, erau ultimele sute de metri înainte de-a opri. Primele semne ale unei dimineţi ploioase, primele gene de lumină “au salutat” pe muncitorii care încep un nou şut. M-am dat jos din maşină şi mergeam pe gura galeriei, când l-am întâlnit pe maistru.
– Noroc bun.
– Să dea Dumnezeu, îmi răspunde el, după care continuă:
– Te-oi ruga să vii la mine la birou.
– Când?
– Bine-i de-i veni acuma.
A plecat şi el deosebit de supărat (cine nu ar fi supărat să piardă un om ca Alexandru?).
– Băiatule, ce-ţi spun ar fi trebuit să-i dau un înveliş scuzabil pentru actuala conducere, dar nu pot face pe maimuţoiul de dragul nimănui, mai ales că acum ştii şi tu ce s-a întâmplat cu Alexandru şi nici nu doresc ca eu să mă simt vinovat de potlogăriile altora. Aşa că vestea-i foarte neplăcută. Şi tu “ai fost pus pe liber” şi cred că nu va dura mult şi ne vom întâlni, dar nu în mină. Minele ni le închid acei care n-au habar ce fac şi cât rău fac, dar toate acestea nu-şi au acum rostul. Tu fă-ţi lichidarea şi adu-mi-o mie. Dumnezeu să-ţi ajute!
Şi el plecă şi mă lăsă pe mine în birou, cu fişa mea de lichidare. Eram nehotărât. Nu prea ştiam ce drumuri voi apuca şi uitându-mă prin birou văd un tip care semăna cu mine dar era cu părul alb. Atunci m-am gândit că mi-ar plăcea să arăt aşa la bătrâneţe. Cu-n regret incomensurabil am realizat că “moşul” eram eu, cel de 19 ani.

Această mărturisire mi-a făcut-o tânărul meu ortac cu părul alb. Nu cred că mai este loc de comentarii, şi totuşi să ajungi să fi cioclul unei generaţii de mineri, poate că unora ar trebui să le fie ruşine de acest deznodământ şi nu să creadă că au dreptul să răsufle uşuraţi în urma acestei “acţiuni”. Nu-i just ca numai minerii să plătească pentru toţi, iar alţii să-şi adjudece în propriile lor conturi ŢARA. N-am înţeles niciodată ce fel de oameni sunt aceia care se apucă să distrugă, nu numai că nu au nimic de pus acolo unde au demolat, dar n-au fantezia să-şi pună întrebarea: “Cum ar fi stat alăturea cele două lucruri. Ceea ce ei distrug, probabil “domniile lor” consideră că alţii ar trebui să-l facă ori să-l înlocuiască.”
– Domnul Buia, este de neimaginat ce puteri şi-au arogat actualii guvernanţi. În plus, toate experienţele le fac pe noi, dar nimeni nu ne solicită niciodată părerea, ba mai mult, suntem trataţi inuman. Am avut impresia că dacă eram duşmanii făţişi ai acestui guvern, ai acestei ţări, poate greşesc, dar tratatele internaţionale ne-ar fi protejat mai mult, şi am fi avut un trai probabil mai bun. Marea enigmă care s-a născut are o faţă cam ciudată, o interpretare ciudată. Avem peste opt milioane de angajaţi care-şi fac treaba zi la zi. S-au vândut aproape toate activele şi construcţiile statului, probabil pe bani, cu impozitele citeam că 78%, şi le-au plătit, deci bani ar fi. Întrebarea tâmpă: “Unde sunt ei, pe lângă ei, pe lângă bani, mai sunt dolarii care curg lunar din diferite surse?” Asta ar fi întrebare de procuror. Dacă-i aşa să şi-o pună!
– Domnii mei, cred că, chiar dacă aceste lucruri le vom şti sau nu le vom şti, tot nu ne vom uşura traiul zilnic.
– Da, este adevărat, dar parcă te doare când o viaţă de om ai participat la “Construcţia Socialismului” şi ţie ţi-au dat o hârtie de un milion de la care primeşti 3-5 mii pe an, şi unii-şi taie felii din munca ta, din sudoarea trupului tău, din însăşi viaţa ta pentru simplul motiv că ei şi înaintaşii lor şi-au păstrat nişte hârtii. Iar acum tu, cel care ai muncit o viaţă, din realizările tale lor li se distribuie felii pentru acei care nu de puţine ori nici nu ştiu ce-i munca.