De cumva reuşeam să-mi termin mai devreme treburile, sau erau lucrări de aşa natură, mai fugeam o oră-două să mai stau şi cu Maria. Marea tristeţe era că, neavând suficient timp, nu ne puteam permite, nu îndrăzneam să abordăm nici-o discuţie mai importantă nefiind capabili, în timpul ce-l aveam, s-o ducem la bun sfârşit, s-o încheiem. Acest neajuns duce automat la o atmosferă de neîncredere, de neîmplinire, rămânând în discuţie doar lucrurile de complezenţă, care aşa cum bănuieşte toată lumea, erau stereotipe, dar aşa era iubirea noastră. Cu totul altfel se petreceau lucrurile duminica. Da, atunci mai huzuream şi noi. Puteam să profităm şi de un bal, de întâlniri cu alte perechi, mai vizionam un film, şi cred că cel mai important lucru era că puteam lămuri discuţiile care au trenat peste săptămână ori care nu şi-au găsit răspunsuri pe parcursul săptămânii. Toate acestea în tihnă şi pace fără presiunea timpului şi fără teama că vor fi alte discuţii care nu-şi vor găsi răspunsuri care vor da suspiciuni şi supărări în zilele ce vor urma. Deci şi discuţiile din seara aceasta, discuţii “scurte”, s-au încheiat ca toate discuţiile de peste săptămână “în coadă de peşte”. Contribuţia mea la această discuţie, era doar prezenţa fizică căutând dacă se putea cât de cât s-o liniştesc măcar pe Maria dacă n-am putut evita această discuţie. Cu toate acestea am ajuns acasă în crucea nopţii. După două ceasuri de somn, soneria deşteptătorului mi-a spulberat visele, deşi ceasul îşi făcea numai datoria. Eram îngrijorat de lipsa de perspectivă. Nu vedeam încă nici o ameliorare din acest ciclu de îndobitocire impus de viaţă: schimb-somn-gospodărie-dragoste. Poate dacă mă voi căsători… Şi n-aş sta pe gânduri dacă aş avea mai mulţi ani, dar la 19… nu se prea fac căsătorii… Poate doar în… Maieru, nu la noi. Prea devreme să-ţi închizi toate “porţile” pe întreaga viaţă… Să nu uităm nici de armată care te răpeşte de lângă tânăra nevastă, căreia-i duci dorul. M-am sculat din pat ca zdrobit, de parcă mi-am pus oasele la “frăgezit” cu o zi înainte. Mă dureau toate cele şi eram buimac de cap. Agale m-am îmbrăcat şi am ieşit din casă. Cum am deschis uşa, am avut senzaţia că mă trăsneşte, aşa m-am speriat de tare. Era o vreme de potop. Ploua cu găleata şi rafalele de vânt urcau apa în locuri incredibile, de unde erau spălate toate lucrurile expuse şi mai puţin expuse.

Parcă şi aerul care trebuia să-l respir a dispărut lăsându-mă cu gura căscată în căutarea viitoarei mele porţii de aer de respirat. Toate acestea m-au înfricoşat nespus. Era de neacceptat o asemenea ostilitate din partea naturii. Cu sufletul îndoit m-am împins în vreme. După mai puţin de doi paşi mă întorc din drum. Eram ciuciulete. Am schimbat hainele ude şi mi-am pus alte haine, de ploaie. Îmi pregătesc lampa de carbid. Aprind lampa şi se trezeşte mama. Îmi spune ceva de “grijă”, timp în care redeschid uşa ca să intru din nou în acea vreme de urgie. Cu greaţă în suflet, protejând flacăra lămpii, încerc să înot în neobişnuita vijelie, spre locul de unde ne va lua maşina şi ne va duce la mină. Puţin s-a mai potolit vântul şi parcă nu mai curgea nici atâta apă. Am ajuns în dreptul plopilor singuratici. Printre cumulul de zgomote ale năprasnicei furtuni, se mai desluşea unul mai… altfel. Inima mea se străduia să ia dimensiunile unui purice. În acest loc cândva am văzut cum o pereche de caii şi-au aruncat stăpânul în râpă cu căruţă cu tot. Nu pun la socoteală poveştile care circulau ca folclor al acelui loc nu prea prietenos. Zgomotul ciudat, zgomotul care se distorsiona în furtună, începea să devină mai clar, mai puternic. L-am asemuit cu zgomotul unui om care ar coborî din copac tot aşa cum ar fi păşit pe o scară de fuşteii căruia-şi lovea cu putere tălpile. Feri Doamne, cine să fie la ora patru dimineaţa într-un plop pe vreme de potop?! Gândul mi-a zburat la… dracu, paralizându-mi toate mişcările. Zgomotul care se înteţea era evident că nu-şi oprea acţiunea sunând tot mai clar deasupra capului meu. Nu puteam să văd nimic fiindcă mi-am aplecat trupul peste flacăra lămpii ca să nu mi-o stingă ploaia şi vântul. Eram chiar sub plop şi cadenţa de coborâre a necuratului se accelera şi era din ce în ce mai aproape. Furtuna, întunericul, lipsa oricărei fiinţe prin apropiere, faptul că nici câinii nu mai lătrau, mi-au creat o frică ce mă ducea în pragul nebuniei. Toate poveştile cu draci, vampiri, strigoi, moroi, fantome şi tot ce nu-şi poate clarifica omul într-o viaţă, mi-au trecut prin minte ca o fulgerare şi, în loc să fug din acel loc, ca o fatalitate, mă bag sub plop. Îmi era atât de frică şi-mi dădeam seama că dacă nu voi şti ce a fost, ce este “acela” nu voi mai putea trece niciodată prin acel loc.

Coborârea “lui” era zgomotoasă, cu ruperi de crengi şi alimentată şi cu alte feluri de zgomote de îţi venea să crezi că cineva special făcea aceste lucruri, dinainte regizate, să te scoată din minţi. În acel moment am primit o lovitură în cap, una pe spate, apoi în spatele meu se aude o bufnitură. Da, lampa mi s-a stins. Apa îmi curgea pe mâini. Cu febrilitate scapăr chibrit după chibrit. Of, unul mi s-a aprins. Poate din milă. Aprind lampa cu groaza omului care trebuie să facă ce nu şi-a dorit niciodată, mă întorc să văd şi eu pe dracul. Privirile clipocind căutau ceva la nivelul ochilor. Nimic. Doamne doar nu mi-ai luat deja minţile! De zece minute, cu toate că nu-l aştept, sânt hotărât să mă întâlnesc cu dracul. L-am auzit şi să nu-l văd?! În spatele meu nu era nimeni. Să fi murit eu? N-am simţit nimic de genul acesta. Clipesc din ochi, îi frec, e imposibil! Măcar o umbră ceva, un abur, o boare să fie ceva ce ar fi putut justifica păţania mea. Nimic. Total derutat, cu mâinile şi picioarele “de gheaţă”, total dezamăgit şi vlăguit de tot, cu un gol nemărginit în suflet, mă pornesc să plec, dar piciorul mi se “prinde” în ceva. Puţin a lipsit să nu fac infarct. Îndrept lampa spre pământ. Jos era o bufniţă plină de apă care a coborât cum am povestit, ducându-mă la paroxism. Pe moment animalul din mine s-a repezit spre bufniţă s-o sfâşie, atât de puternic m-a stresat, mai ales “aterizarea” ei, dar văzând-o atât de plouată şi neajutorată, am luat-o cu grijă şi am băgat-o într-o scorbură din copac. Cu greu îmi reveneam la starea mea de om. Cu toate că lampa mi s-a stins din nou, mi-am continuat drumul în întuneric, trecând cu gândul de la realităţile momentului care-mi sugerau că de-o mai ţine ploaia la această intensitate, mai la vale, la Iobănel şi la podul Savetei, o să am de lucru cu pâraiele. Am trecut de Iobănel, dar la podul Savetei cu şanţul necurăţat aluviunile s-au colmatat, iar apele care veneau din Poderei erau împărţite în două. Făcându-mi socoteala pe unde s-o iau ca să nu-mi ud şi picioarele, aud sub podul colmatat nişte icnituri şi lipăitori. Vai Doamne, iară mă-ncerci?! Nu era o simplă părere, zgomotele veneau chiar de sub pod. Cum se poate acest lucru, dacă acel pod este plin până sus?!! Oare neapărat în această dimineaţă trebuie să înnebunesc?!! Doamne nu mă lăsa!!! Gemetele, icnetele nu mai conteneau. Din nou apelez la lumina flăcării lămpii de carbid. Cum sunetele nu se mai terminau, simţeam că puterile mă părăsesc. Între cele două locuri de încercare a sănătăţii mele mentale nu erau o sută de metri.