Ajunşi fiind, după ce au petrecut, se pare că le-au venit şi poftele. În gospodăria lor ar fi fost nevoie de încă cineva, care să le-o întreţină. Erau atât de pasionaţi după băutură că nici măcar igiena intimă nu şi-o făceau. La aceste “praguri” pe care omul le-a lăsat de mult în urmă, mai apăreau şi duhoarea de băutură şi defectele dentare de care nu mai aveau timp şi bani. Băutura nu creşte potenţa bărbatului şi celelalte mizerii amintite aici, l-a făcut pe acest personaj masculin, cu toate că-şi dorea un raport sexual cu nevastă-sa, să nu fie capabil de bărbăţie. Să nu fie potent. S-a speriat de această situaţie de-a dreptul umilitoare pentru orice bărbat. Îl scotea din minţi. El nu putea realiza ceea ce este, ce era prin naştere… bărbat. În această situaţie de neieşit, un gând diabolic i-a trecut prin aburii de alcool: “Dacă eu nu-s capabil de actul sexual, este din vina nevestei!” Deci a început să-i ceară nevestei să-i “ofere” fel de fel de “poziţii” care mai de care mai aberante, cu scopul de al stimula sexual. Cum nici nevastă-sa şi nici “poziţiile” nu-l puteau scoate din starea de impotenţă alcoolică, o mânie cruntă a pus stăpânire pe el, mânie pe care o justifica că: “nevasta i-a provocat-o, neştiind să se facă sexi”. Ce-l durea efectiv era că ea, nevastă-sa, chiar şi în halul în care se afla, putea realiza un act sexual, cu orice bărbat, dar cu el nu. Cu o furie oarbă, motivată de faptul că el era BĂRBATUL, dar acum nu mai era nicăieri bărbatul de altădată, în această stare de neputinţă a găsit atâta putere să-şi molesteze nevasta, fosta iubită. În nefireasca ei stare, puterea ei de reacţie era nulă şi era şi mai dezbrăcată decât până atunci. Formele ei, formele trupului femeii iubite, care altădată îi oferea plăceri, altele ca şi acuma, plăceri de care el nu era capabil să profite, situaţie care-l scotea din minţi transformând-ui şi ultimele judecăţi în instincte animalice, aruncându-se pe ea şi lovind-o în neştire. Pe jos era un trup inert mutilat de un animal care nu concepea că el este inferior din acest punct de vedere, că el nu-i capabil de un lucru firesc, că băutura-l anihilează în toate. Această animalitate în comportament poate n-ar fi fost observată de concetăţenii lor dacă nu s-ar fi întâmplat în “săptămâna patimilor”.

Săptămâna când oamenii mai pun jos din necazurile lor şi devin mai sensibili, mai predispuşi spre necazurile propriilor lor concetăţeni, se împacă fiecare cu fiecare întrucât, în ultima vreme nu prea au parte de bucurii prea mulţi muritori de rând şi animalitatea din noi “dă pe dinafară”. Manifestări ca şi cele de mai sus devenind, dacă cineva şi-ar permite să rostească acest lucru, citadine, s-au înmulţit aceste “stări normale” şi datorită faptului că tot mai mulţi oameni îşi pierd serviciul şi mai ales SPERANŢA vieţii. Cine ar recunoaşte în bărbatul despre care am vorbit pe minerul care cinci ani la rând a câştigat Întrecerea Socialistă fiind propus spre decorare cu Ordinul Muncii. Loviturile primite de mineri şi minerit în ultimii ani n-au termene de comparaţie în toată istoria mineritului din această ţară. Desigur că de aceste lucruri se va ocupa istoria, statisticile, viitorul. Ceea ce nu se vede, ce nu se va menţiona nicăieri, sunt multele morţi stupide, neverosimile în care încet, ca nişte lumânărele, se sting oamenii care prima oară pe aceste meleaguri au pus bazele unui minerit pragmatic, ale unei industrii a mineritului, dând mineritului şi oamenilor lui o bază un rost în economia ţării, rezolvând lucruri care un particular niciodată nu le-ar fi putut face şi evident că nu le vor face. Dezvoltând şi aşezând mineritul pe baze tehnice, ştiinţifice, a început să prospere şi industria de maşini, de energie electrică, de cauciuc, siderurgia şi multe altele. Aceşti specialişti de marcă, specialişti solicitaţi pe întreg mapamondul, oameni care au completat locurile albe din toate fazele mineritului, extracţiei şi preparării. Oameni respectaţi de milioane de oameni, medaliaţi de şefi de state cărora acum li s-a dat de înţeles că toate cunoştinţele lor sunt inutile, fiind scoşi din rândul producătorilor de bază şi trecuţi în rândul “disponibilizaţilor” al oamenilor fără un loc de muncă, al şomerilor, al inutililor, al oamenilor care în această viaţă, viaţa lor, nu vor mai avea un loc de muncă. Cred că domniile voastre puteţi realiza cum se poate simţi un specialist de talie mondială când este obligat prin lege la un asemenea statut. Tinerii se vor mai recalifica, alţii însă…
– Domnilor, de nu vă este cu supărare, relua Buia Toma, “păşind cu câteva case mai încoace”, doresc să vă relatez şi eu povestea unui om tânăr, şi cu toate acestea este cărunt. Nu ştiu dacă-i o poveste de avertizare, dar tânărul pe care-l vedeţi în curtea casei şi care-i alb pe cap mi-a fost mult timp ortac şi vreau să vă spun că-i un muncitor deosebit, dar…Băiatul într-o dispoziţie mai degajată, mi-a spus următoarele:

“Niciodată nu mi-a plăcut să mă culc după ora zece seara. Bineînţeles că uneori mi se întâmpla să mai întârzii şi eu. În acest caz, a doua zi eram somnoros, morocănos, eram indispus toată ziua şi fără chef de lucrul despre randamente, ce să vă mai povestesc. Dar nu toate sunt voia noastră şi dacă medităm puţin, mai mult este după voia altora şi numai arareori după a noastră. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, cu câteva zile în urmă. Era noapte deja când Mărioara, fata cu care sunt în vorbe, mă cheamă la ea. Nu era mult până să mă culc. “Am a-ţi spune ceva”, mă opreşte ea din strânsul sculelor cu care lucram. Eu ezit: “Dragă, ne vedem mâine şi discutăm pe îndelete”. Ţi-ai găsit: “Ce am eu a-ţi spune, acum vreau să-ţi spun”. Eu caut să parez: “Mărioară, dacă începem acum o discuţie n-o terminăm până la schimb. Las-o te rog pe mâine.” “Tot mereu îmi spui aşa. Nu te mai ascunde în dosul vorbelor. Eu acum doresc să îţi spun!” Ce era să fac? Am ascultat nişte bănuieli de-ale ei, lucruri obişnuite pentru o pereche de îndrăgostiţi, reluate şi altădată, nu chiar banalităţi după câtă pasiune punea în vorbe, lucruri cunoscute şi poate că şi Maria avea dreptatea ei în gelozia ce şi-o afişa, gelozie care se baza pe lipsa mea de afecţiune datorată în exclusivitate suprasolicitării mele fizice la munca din mină. Ca să concluzionez, în viziunea Mariei a apărut şi spectrul “trădării” în dragostea noastră, dragoste în care iubita mea era oarecum posesivă, lucru firesc în localităţile rurale. Toată “discuţia” era un monolog care-l interpreta Maria. Nu spuneam nimic că nu era ce zice, dar nu doream s-o irit peste noapte, spusele ei nu aveau nevoie de replici şi eu nu doream să stăm toată noaptea la o discuţie care mâine nu va mai avea nici-o importanţă. Ba mai mult, în ceea ce spunea Maria, nu de puţine ori în gând îi dădeam dreptate, fiindcă era adevărat că nu aveam foarte mult timp de petrecut împreună, atât din cauza serviciului meu la mină, dar şi a muncilor din gospodărie care nu au niciodată grafic de eşalonare. De aici şi din acestea se considera “jertfită”, “că mie nici nu-mi pasă”, şi altele. Situaţia aşa cum se prezenta cu greu îşi va găsi o rezolvare deoarece trezirea mea la ora patru şi reîntoarcerea acasă după trei şi jumătate a amiezii nu presupunea mult timp de “discuţii”. Ce timp mai ai ca să mai poţi spune că-i pentru tine, sau pentru Maria? Puţin, foarte puţin…eram conştient de acest lucru, dar alte posibilităţi nu aveam.