Când s-a ivit criza braţelor de muncă, au repopulat minele cu deţinuţi politici. Asemenea tip de rezolvare au găsit ei! Gheorghe al nostru este necăjit, este speriat la gândul că în urmă cu o jumătate de oră putea să i se hodinească pe trupul lui câteva tone de steril, lemne, şine, bandaje şi ce-am mai pus noi acolo să oprim surparea, pe care tot n-am putut-o opri. Cu toate acestea, nu-i bine să judecăm pe alţii şi mai ales să judecăm strâmb, influenţaţi de evenimentele care ne-au umplut astăzi sufletul de groază. După cum şi voi cred că vă mai aduceţi aminte, de vreo câţiva ani, evreii ne-au părăsit. Poate lor să le fie mai bine acolo ori poate le-o fi mai rău. Numai ei o ştiu. Nu toţi au dorit să părăsească ţara şi satul ăsta. Dintre cei care n-au plecat unul lucra chiar în echipa mea, era un bărbat tânăr şi avea pregătire superioară. De ce a lucrat aici acel evreu nu ştiu, dar mai mult ca sigur prin refuzul său de-a pleca “o fi jignit pe cineva” care dorea să-l înveţe minte. Cert este că n-a aflat serviciu nicăieri în altă parte cu toată pregătirea lui de avocat, dacă nu mă înşel. Era om destoinic, nu se ferea de lucru şi nu se plângea de această nedreptate. Era un adevărat ortac, uimitor de priceput, pentru un om cu pregătire superioară care face muncă brută, chiar dacă aceasta era calificată. Îl bănuiam că mai are şi alte cunoştinţe în alte domenii, deoarece, când afla ce trebuie să lucrăm în ziua respectivă, se şi apuca de lucru fără a-mi pune vreo întrebare. Apoi felul în care apuca sculele, lucrul, materialele dovedea că ale sale cunoştinţe erau mai vaste decât îl solicita munca aceasta. Ce să vă mai spun aşa de bine mă înţelegeam la lucru cu evreul acela că, frate dacă mi-ar fi fost, nu mă ajuta mai bine. S-a întâmplat că într-o dimineaţă, un grup de turişti care doreau să urce pe muntele Ineu, a trecut pe aici, pe lângă gura galeriei, cam pe la ora şapte. Noi, chiar am isprăvit, ce-a mai grea operaţie din acea zi, mâncatul merindei, şi ne-am ridicat să intrăm înlăuntru. Am fi intrat dacă unul dintre turiştii de care am povestit n-ar fi strigat ceva înspre noi. O samă dintre noi ne-am oprit şi tipul care a strigat ne-a rugat să-i dăm ceva sfaturi despre cum să facă mai uşor, dar şi în siguranţă, acea ascensiune pe Ineu. Le explicam condiţiile ce trebuiau respectate, condiţii comune, de altfel, pentru conduita pe munte, moment în care ortacul meu, observând că sunt evrei, a pornit o discuţie cu ei în limba idiş. Nici eu, nici ceilalţi n-am mai stat în gura lor, dar o frântură de frază, în limba idiş tot am auzit. Se refereau la faptul că a lucra în mină nu este un lucru demn de un urmaş al lui David şi el, ortacul meu, prestând asemenea muncă, este o ruşine pentru ei şi pentru tot poporul lui Israel. Apoi unul dintre ei spunea că este aproape sigur că el era singurul evreu din lume care lucrează într-o mină.

V-am povestit că noi ne-am văzut de-ale noastre, lăsându-i pe ei să-şi spună vrutele şi nevrutele, mai ales că ortacul meu cunoştea locul unde trebuia să intervenim în aceea zi, de aceia nu l-am mai aşteptat să intrăm împreună în mină.
Odată cu mine întregul schimb al galeriei Nepomuc, cu excepţia ortacului meu, am mers la locurile de muncă. Din momentul acela, pe colegul meu de echipă pe care nu l-am mai aşteptat să intrăm împreună, nu l-a mai văzut nimeni. Aşa că, după cum ţi-am mai spus măi Gheorghe, chiar în galeria noastră, Nepomuc, cândva a muncit şi un evreu şi, dacă este să credem ce spuneau acei turişti evrei, el ar fi fost unicul evreu din lume care a coborât alături de noi în mină. Ar fi frumos şi respectuos ca, atunci când se mai ivesc asemenea discuţii, să se ştie că aici, prin aceste galerii, au muncit, forţaţi sau lipsiţi de alte posibilităţi, mulţi oameni cu multă carte şi de varii naţionalităţi, doctori, ofiţeri,avocaţi, preoţi şi alte profesii care incognito, sau cu nume propriu, îşi câştigau existenţa prin galeriile minelor noastre. Nimeni nu încerca să le pună întrebări care poate dureau mai mult decât munca în mină, meserie care pentru mulţi a fost ultima haltă a vieţii. Şi, deoarece văd că ortacii intră deja în mină, ca o coloratură a acestor discuţii, ar fi de menţionat şi ultimii “cuceritori” ai minelor noastre, care au fost ţiganii. În satul nostru, niciodată nu s-a crezut că ţiganii vor fi cândva muncitori ai subteranelor, deoarece ei aveau sectoarele lor care “au mers” până au fost obligaţi să se stabilizeze. Este de remarcat că şi această etnie avea profesioniştii săi care îşi vedeau de acele ocupaţii. Nu toţi ţiganii erau nomazi şi era o mândrie să fi invitat în casa unui meseriaş ţigan, casă cu mari valori tezaurizate, dar cu puţine utilităţi, şi acele persoane ţineau ca între ei şi ceilalţi ţigani să existe diferenţe vizibile între avutul lor şi a celorlalţi conaţionali, diferenţe spuneau ei a “nobleţei profesiei” moştenite din vremile imemoriale. Ţiganii cărămidari şi muzicanţii, încet, încet, şi-au pierdut obiectul muncii. Primii au fost scoşi din funcţie de fabricile de cărămizi, iar muzicanţii, care erau profesionişti, au fost încorporaţi în ansambluri, cei mai vârstnici cât şi acei care nu excelau au fost ocoliţi de ceilalţi, pierzându-şi practic orice posibilitate de câştig. Printre ţiganii care mai colindau cu instrumentele muzicale de Sărbători prin sat era şi unul mai în vârstă ce-şi zicea Libiceanu, care, în seara de Crăciun, a alunecat şi a căzut în gordună făcând-o arşice. Unde să cauţi după război lutieri să-ţi repare instrumentul? A încercat la unul, la altul şi nimeni nu i-a putut rezolva acest necaz. S-a apucat el s-o meşterească, dar se pare că nu mai semăna cu ce a fost înainte. Toate era împotriva lui. Copii îi erau flămânzi, piranda bună de gură. S-a gândit că va trebui să meargă unde nu ar fi mers niciodată…la mină ca să aducă bani în casă. Cu inima strânsă, cu picioarele tremurând, s-a dus la “cadre” să-l angajeze la “băi”. Aceia i-au făcut angajarea şi, după toată tevatura, i-au spus ca a doua zi să se prezinte la maistrul Nemerovski să-i facă instructajul. Înainte de a pleca, când a văzut Libiceanu că aici “a terminat”, întreabă persoana care i-a întocmit actele:”domnu’ şef, pot pune şi eu o întrebare?”.

Oamenii s-au uitat unii la alţi şi i-au zis:”de ce nu? Poftim”. “Mina asta, baia, are ferestre?” Râsul a fost pe măsura întrebării şi din această poveste numele lui Libiceanu (care şi el era o poreclă) a devenit ARE BAIA FERESTRE?.
Toate aceste persoane care au lucrat în minele noastre mai mult de silă decât de bunăvoie au făcut şi ei vechime, după care au avut o pensie. Dar minele, dragă Gheorghe, sunt moştenirea noastră din moşi strămoşi, dacă aşa stau lucrurile cine trebuie să lucreze în ele, cine trebuie să aibă grijă de ele şi la rândul lor să le pregătească pentru fii şi nepoţii noştri, dacă nu noi? Aştepţi să-ţi facă treaba alţii şi să ţi-o servească ţie pe tavă? Cred că acum îţi dai seama singur care-i greşeala ta, Gheorghe!
Aşa era atunci. Acum mineritul trece prin mari dificultăţi care însumează tot ce poate fi mai dezavantajos pentru această latură economică cu perspective certe de desfiinţare a unei activităţi care durează pe aceste meleaguri de milenii. Pâinea acestor slujbaşi nevăzuţi, a acestor spiriduşi ai adâncurilor care scoteau aurul la lumină, ar putea deveni mai neagră sau poate să dispară pentru totdeauna. Depinde de mintea acelor care-şi arogă drepturile de conducători, ce vor mai conduce în această zonă X, zonă cu impact nu numai social, ci şi internaţional.
Citind cele scrise până aici, însumarea necazurilor care trec peste oameni, peste foarte mulţi oameni, nu de puţine ori ne gândim de ce-i lumea aşa? Dacă în multe lungimi de vieţi înşiruite am încerca s-o facem mai bună? Cu toţii avem partea noastră de vină, deoarece scrie clar în biblie că credinţa, de fapt, este numai dragoste. Pe câţi am reuşit să iubim fără a fi invidioşi. Pe câţi i-am iubit, fără a ne gândi :”cu ce ne alegem noi din asta?”, pe câţi i-am iubit numai pentru că există. Ştiam doar că ei poartă faţa Domnului de aceea ar fi trebuit să ne bucurăm ori de câte ori vedeam o fiinţă omenească, pentru că ştiam deja acest lucru? Se pare că încercările noastre de a ne comporta aşa sunt puţine. Şi ce s-ar putea dovedi, este n-am “iubit”, ci numai am vânat locul unde am putea avea satisfacţii, interese şi plăceri. Cui trebuie să reclamăm că acei care încercau să ne spună aceste lucruri n-au reuşit să fie destul de convingători ? De fapt, fiecare în parte nici nu crede că şi lui i s-ar putea întâmpla unele lucruri, de care a auzit că altora li s-au întâmplat deja. Dacă pe noi nu ne lezau, deveneam indiferenţi faţă de aproapele nostru, pe care ar fi trebuit să-l iubim fără profit şi fără condiţionare şi să-l ajutăm. Ne pare rău? Nu cred, deoarece niciodată nu ne-am pus întrebarea cât de “adâncă” este credinţa în care trăim. Ne-am mulţumit cu mimarea, cu superficialitatea, în chiar crezul nostru. Atunci încă nu eram siguri că cine n-are crez, nimic nu are. Se pare că asta am devenit. O fi suficientă această postură pentru un om ? Dacă am ajuns aici, acei ce sunt îndrituiţi să ne diriguiască ne pot preciza de ce n-am putut fi convinşi de aceste adevăruri? Dar acum suntem suficient de convinşi de ce ar trebui să realizăm în această viaţă? Nu va trece mult până când vom da socoteală în cealaltă viaţă, dar care deocamdată nu ne impresionează, putând ca în atâtea rânduri să amânăm acest fel de gândire pentru când a “veni momentul celelalte vieţi”.