Autorităţile de atunci erau favorabile sărbătoririi de revelioane şi alte tipuri de serbări, deoarece, pe lângă că îşi vindeau subprodusele, oamenii erau mai uşor de supravegheat în “grămezi” unde intrau şi mormane de informatori şi mai mult, după ce bei, “gura devine slobodă”. Aşa au devenit revelioanele o modă nu prea scumpă. Cu toate acestea oamenii nu se înghesuiau la petreceri cu subprodusele oferite de ei.
Într-un an, un fost elev de-al nostru, care deja era căpitan pe un vapor, un băiat pe care se putea miza, auzind de necazurile noastre, necazuri care pe marinari nu-i atingeau, ne-a promis că ne procură el cafeaua pentru revelion, dacă dorim acest lucru. Ce întrebare! Cum să nu facem revelion, dacă vom avea cafea-cafea. Eram 600 de persoane în cantina liceului. Atât de repede nu s-a pus la cale nici un revelion. Toţi au pus mână de la mână, cunoştinţe, bani şi buna dispoziţie. Mobilizare excepţională, muzică de suflet şi voie bună cât încape. Atâta veselie de mult n-am văzut, ţinând cont că eram în perioada “privitului şireturilor de la pantofi”. N-am făcut încă nici un fel de consumaţie alcoolică, dar în sală domnea o atmosferă euforică. Bulă nu putea dormi, cum curgeau râsetele, care au luat locul ciocnirilor de pahare. Era atmosfera ce ne-o doream şi o merita fiecare după un an de muncă. Poate că exaltarea aceasta să fi luat tonul şi de la muzică. Pentru prima oră am auzit cântată poezia lui Eminescu :”De la Tisa pân’la Prut”. Aveai impresia că eram nişte copii răi care fac numai lucruri interzise. Toţi ne uitam unul la altul cu subînţeles. Cafeaua noastră sosise! Au găsit un expert s-o prăjească şi tot el a măcinat-o în cantină. Mirosul cafelei proaspăt prăjite şi măcinate ne îmbăta nările. Era ora 11. Cafeaua ni se servea la 11,30. A sosit şi clipa. De fapt, de multişor capetele noastre se tot bălăcăreau înspre locul de unde trebuia să apară cafeaua. Acum era deja pe masă. Nu ne grăbeam, îi savuram aroma. De mult nu ne-a mai gâdilat nasul o asemenea aromă. Am pus-o la gură ţuguiindu-mi buzele ca nu cumva să nu mă pot abţine şi să iau sorbituri prea mari. Prima înghiţitură, după zeci de ani de aşteptări a acestui gust. Apoi mi-s-a făcut rău. Un rău psihic, o mare decepţie. Ceva ce n-ai dori să se întâmple nici duşmanilor. Cineva, din greşeală, a pus sare în cafea, în loc de zahăr. În noaptea de Revelion s-a găsit sare pentru 600 porţii de cafea.
Uneori viaţa, în tumultoasa sa învălmăşeală, ne mai uită, ne mai omite din frământările zilnice, apărând în ale noastre trăiri şi unele momente mai liniştite, poate mai anoste, zile în care probabil devenim mai iscoditori cu propria noastră viaţă interioară, situaţie în care tot omul este tentat să caute motivaţii sau justificări, pentru faliile incertitudinilor vieţii sale sau ale altora. Se vede că şi alţii caută “punctul de sprijin a lui Arhimede, cu care a vrut să răstoarne pământul”. Prin acestea se pot vedea tendinţele, la unii necesităţile, infinitelor modalităţi de abordare a acelor căi prin care el sau alţii încearcă să se realizeze sau numai îşi pregătesc sufletele pentru viitoarele biruinţe ale vieţii ori poate a obstacolelor ce-i aşteaptă şi pe care evident că vor trebui să le depăşească.

Numai că aceste “căderi pe gânduri” n-ar putea fi “luate” în consideraţie de către omul simplu ca adevărate meditaţii, dacă n-ar avea continuu sub ochi, alte surse de comparaţie şi viţa apropiaţilor săi, a neamurilor, a vecinilor şi a altor persoane cu care el îşi interferează evenimentele şi cărările. Poate ce-a mai frecventă întrebare justiţiară care-i perforează continuu gândurile ar fii:”Cum de pot trăi unii, şi trăiesc, Doamne, la nişte standarde de viaţă de neimaginat pentru sărăcia lui, şi pe ăia nu-i vede nimeni rupându-şi şalele cu lucrul?”.Apoi nu trece tare multă vreme că parcă-i “sare” o altă întrebare, geamăna primei:”De ce unele meserii sau posturi, de regulă bunicele la remunerare şi fără nici-un gând la realizări, se pot moşteni şi altele nu? De ce de acei care muncesc cu palmele nu se prinde nici odihna, dar nici averile şi alţii, ce n-au lucrat neam de neamul lor, “o duc” foarte bine”. Este evident că la asemenea întrebări n-au aflat alţii “mai cu scaun la cap” răspunsurile, cum să le afle el şi încă de la “prima meditaţie”. Poate că nu el este persoana care să afle acele răspunsuri, dar pentru el, neclarificarea acestor frământări blochează posibilitatea parcurgerii chiar şi cu gândul a acestui drum sinuos şi “omul nostru” nu vede nici-o cale de scăpare.
Sub spectrul sinuoasei situaţii plină de incertitudini se derulează şi întâmplarea care urmează, întâmplare care se derulează în vremile foarte frământate de după cel de-al doilea război mondial care se “terminase” doar de puţină vreme. Dar rănile şi lipsurile s-au cumulat ca o pedeapsă pe capul celor mulţi şi săraci, pe a căror spate au stat şi greutăţile lăsate de ororile acelui război şi care apăsau din ce în ce mai tare. Ei au fost participanţi în război, tot ei s-au şi luptat, lor le-au murit fiii, fraţii şi taţii, iar acum când să se pună ţara pe picioare, era evident că nu vor veni alţii din alte părţi să le facă treaba, ci vor trebui tot ei ca s-o “construiască”. Toate acestea nu erau lucruri deloc simple şi nici uşoare. Să fi trecut 2-3 ani de când evreii au plecat în corpore în Israel. Pe atunci, pentru omul obişnuit, omul care a luptat pentru ţara lui, acest lucru era de neconceput. Să părăseşti ţara în care te-ai născut, te-ai instruit, îndrăgostit şi în a cărui pământ îşi odihnesc oasele străbunii era de necrezut. Şi totuşi s-a întâmplat şi acest lucru. Cu toate acestea, au existat şi evrei care n-au dorit să plece şi n-au plecat. Printre ei se afla fostul proprietar şi patron al băncii, acum proprietar al unei băcănii şi un evreu mai tânăr care era prins între un cerc de tineri prieteni şi prietene, persoane care au refuzat categoric părăsirea ţării. Tânărul era un tip cu purtări oarecum mai libertine faţă de prescripţiile cultului mozaic. Apoi s-au mai aflat şi alţii care au refuzat paşapoartele nou-nouţe cu inscripţionarea pe copertă R.P.R.
În ziua aceea au ieşit din mină cam pe la jumătatea schimbului Toţi minerii acelui schimb din Galeria Nepomuc au părăsit locurile de muncă din subteran. Această ieşire precipitată le-a impus-o răsturnarea a cinci armături pe galeria de transport, situaţie care ar fi putut bloca tot schimbul în subteran. De această dată au scăpat în ultimul moment, reuşind o evacuare precipitată, dar, după cum s-a văzut în siguranţă. Acum fiind împreună, urmau să se apuce cu toţii, să pună mâna şi să remedieze avaria pentru aşi putea continua munca în siguranţă.

Până ce şefii vor stabili tehnologiile de lucru şi ce materiale ar fi necesare încorporării la susţinerea proaspetei prăbuşiri, personalul de execuţie, minerii, au profitat de pauză să-şi mai pună burta la cale şi, dacă se poate, să nu scape această ocazie de-a mai bârfi (Opinia publică de Baranga), de luare “în balon” şi cine ştie alte “blândeţuri” obişnuite între mineri, chiar şi în situaţiile limită, cum bunăoară s-a întâmplat astăzi şi aici.
Printre cei mai urgisiţi de soartă şi nemulţumiţi de viaţă dintre toţi minerii, era şi un ajutor miner, Gheorghe, căruia în afară de faptul că avea o droaie de copii, îi era groază de munca în mină. Poate era unul dintre foarte puţinii care urau mina, cu toate că se ştie că minerii sub nici o formă nu aduc înjuri sau blesteme minei! Cu toată teama şi oroarea de-a lucra în mină, nu ar fi părăsit-o pentru a pleca la altfel de lucru, de munci, de teama că “acolo” nu va câştiga atâta cât să-şi hrănească pruncii. Dar, după această surpare din care el şi ortacii lui au scăpat ca prin urechile acului, teama încuibată în suflet era mai groaznică, poate mai groaznică de cât moartea, numai la gândul că iar va trebui să intre în mină. Gândurile lui, de om din care emană frica( mirosul fricii este mirosul de cadavru) au prins voce:”Oare numai noi obidiţii vieţii trebuie să lucrăm în mină?! Şi din toate naţiile cu care ne însoţim traiul, bunele şi relele, lucrul în băi e numai pentru noi?” “D-apoi cine te-a oprit să nu faci şi tu şcoli să fi domn, boiar?”, îl apostrofă minerul lui Gheorghe, căruia frica ajutorului lui îi măcina nervii şi-i inunda nările. “Pe aici au fost atâtea guverne, de atâtea feluri, care se schimbau unele după altele. Atunci şi tu îţi puteai schimba numele şi naţionalitatea zilnic, cum cunoşti că au făcut şi alţii, dacă asta ţi-a fost pofta. Nimeni nu te “înţelege” niciodată pe tine! Eşti greu de priceput!”. Apoi după o oarecare pauză:”Numai tu “baţi” mereu din gura-ţi spurcată şi, după câte vezi, mai mult baţi câmpii. Vezi-ţi mai bine de treaba ta că nici cu ea nu te tare împaci!” îşi reluă apostrofările minerul lui Gheorghe. Este îngrozitor să lucrezi cu un om care nu-i atent niciodată la lucru, unul care numai ciuleşte urechile ca iepurele de teama propriei sale vieţi. Un asemenea om în echipă, în loc să te ajute, că de aia-i ajutor, te sileşte să-i faci tu şi treaba lui. A mai avut ajutori fricoşi, şi din acei care au venit în mină să câştige bani, pe fiecare a reuşit de l-a dat pe brazdă, numai cu Gheorghe n-a putut face nimic. Ce să mai spună că de când Gheorghe-i este ajutor lună de lună-i micşorează salariul din cauza fricii sale patologice de care nu se poate debarasa?!. Puţini ştiu ce-i un ortac, dar când îl vezi pe ăsta, care face pe el de frică, ajungi să preţuieşti la adevărata sa valoare pe orice om care se manifestă cât de cât altfel decât ăsta. A vrut să se scape de el, dar nimeni nu şi l-a mai dorit în echipă, aşa că i-a rămas tot pe capul lui, deoarece dacă nu-l lua nimeni în echipă, domnii s-au hotărât să-l dea afară. Cu asta n-a fost el de acord. Era păcat de Dumnezeu să-i laşi pruncii muritori de foame, doar pentru că tatăl lor este fricos şi crede că mina-l urgiseşte. Ce vină aveau bieţii prunci? Şeful dulgherilor de atunci, Maier, un poliglot care cunoştea vreo şapte limbi-şi ca o ciudăţenie era singurul om de altă naţie care ştia limba idiş s-a pus pe povestit:”Cred că Gheorghe astăzi nu are dreptate deloc. Bag sama crede că numai el e miner în băile noastre, dar se înşeală amarnic, deoarece fără exagerare din câte ştiu eu, au lucrat aici aproape toate seminţiile pământului. De puţină vreme, de fapt de când a venit regimul acesta, nu lucrează în această mină mai multe naţii, deoarece nu mai este liberă migraţia oamenilor, lumea fiind împărţită în LAGĂRE. Nu conta că unul e socialist şi altul capitalist, se pare că nimeni nu dorea mişcarea liberă a oamenilor, a muncitorilor.