– Pe vremuri aş fi putut zice referitor la asemenea întâmplări: “se aud fel de fel de lucruri”, acum pot să spun “am trăit fel de fel de lucruri” şi, scurgându-mă şi eu prin viaţa aceasta, am învăţat enorm de multe lucruri, dar într-o anumită privinţă am rămas cu aceleaşi cunoştinţe pe care le-am avut în copilărie. Şi nu e vorba de necesităţile fizice şi biologice pe care fiecare om le învaţă până la vârsta 3,5 ani ai vieţii sale…
– Doamne, dar ce cunoştinţe aşa de preţioase ai avut că încă mai sunt valabile după cinzeci de ani când CIP – urile au devenit banalitate şi în acele timpuri nu se cunoşteau nici tranzistorul.
– Acum tu ai tendinţa să mă ridiculizezi. De n-ai chef să mă asculţi, nu-i nici o supărare, dar, de sari peste cal, nu-ţi recomand să mă încerci, cu atât mai mult cu cât pui întrebări scumpe sufletului meu.
– Acum tu te-ai prea sensibilizat. Scuză-mă dacă despre asta-i vorba, nu te mai întrerup până-ţi termini ideea. Te ascult cu plăcere.
– Nu-mi face plăcere să mă întorc din nou, la anii imediat de după război, ani care m-au marcat profund. Poate că prea adesea mă întorc la anii aceia. Fac acest lucru nu numai că starea socială a unora, în zilele noastre, este echivalentul celei de atunci, dar, mai mult o fac deoarece starea sufletească ce se revărsa din fiecare în acele vremuri năpăstuite, acum, a devenit o mare necesitate pentru destrăbălarea morală şi fizică a populaţiei la care ne-au adus, acei care, zic ei, ne conduc.
Oamenii de pe atunci erau schimonosiţi şi schilodiţi în toate felurile. Mutilaţi de organe şi de suflet, rebegiţi de foame şi de frig. Lipsa căldurii, lipsa bărbaţilor, pentru muncile tipice, lipsa mijloacelor de muncă, a locurilor de muncă, lipsuri peste lipsuri…Peste toate acestea erau supravieţuitori care de aceea au supravieţuit, să sufere de toate. Să sufere ce încă n-au “reuşit” să sufere în război. Apoi n-a durat mult că au venit şi epidemiile. Care dintre oamenii aceştia au mai “îndrăznit” să trăiască după acel război, erau acum obligaţi să învingă şi aceste cumuluri de greutăţi. Oamenii aceia de atunci, fostele femei sau foştii bărbaţi, care, chiar dacă nu erau dintre aceia cu membre sau organe lipsă, arătau ca nişte fantome. Ei bine, de necrezut, dar dacă nu erau alţii, acele fantome, acei foşti bărbaţi şi femei, ei şi numai ei, trebuiau să reconstruiască ţara, populaţia ţării, bunăstarea. Nu li se cereau multe…dar, cui li se cereau?!. Cu toate că erau nişte caricaturi ale acelora care erau înainte de război, nu s-au dat înapoi de la ceea ce erau conştienţi că trebuie să facă şi numai ei puteau să împlinească acele “sarcini”, după câte observi. De fapt, dacă se face ceva, nu se bagă în seamă, dacă nu se face, atunci observă toţi. Ei bine, oamenii aceia, atunci, şi-au făcut treaba cu prisosinţă. Cu toate că de cele mai multe ori românii lucrează aproape de pomană, n-au refuzat lucrul niciodată şi-l duceau la bun sfârşit.

Câtă spaimă şi oroare au produs oamenilor inundaţiile din ’70, cutremurele din ’77 şi atunci ţara avea oameni valizi, oameni pregătiţi, mai erau şi aproape 20 de milioane nu ca atunci, o ţară total distrusă cu doar aproape 13 milioane de oameni din care 3/4 erau copii, moşnegi şi mutilaţi (ştiaţi că există termenul de mutilaţi şi mari mutilaţi?!). Aşa îţi poţi da seama de munca depusă de acei oameni care au reuşit să facă şi altceva nu numai umbră pământului, după ce au trecut prin război. Munca depusă pentru realizarea acestor treburi, s-a făcut şi se vede. Ce nu se vede, şi nu se ştie, sunt durerile acestor oameni, problemele sufletelor lor. Oamenii aceia erau foarte raţionali şi conştienţi că nu pot continua viaţa mai departe singuri. Prin diferite pertractări, poate atunci să se fi inventat şi peţitoarele de profesie, au început să se asocieze în cupluri, despre dragoste, liantul care uneşte doi oameni într-o căsnicie, cred că intuieşti că nici nu putea fi vorba. Plângând pe cei ce nu s-au întors, mulţumind Domnului că totuşi au cu cine-şi creşte plozii, munceau pe rupte toţi supravieţuitori. Aşa treceau zilele, săptămânile, anii. Greutăţile sau revărsările suferinţelor interioare răbufneau când, destul de rar, se mai aflau în preajma unor prieteni, în vremuri de sărbători, a unui “pahar de vorbă”. Bunăoară ca noi acum. Atunci toate dorurile nestinse, toate umilinţele impuse de acea “viaţă legată cu aţă” făceau ca romanţele ce se cântau reverberau, nu hainele lor, ci sufletele lor. Cântecele erau cântate sau fredonate atât de impresionant, din chiar străfundurile durerilor sufletelor lor, că te simţeai sfredelit de toată durerea şi umilinţele ce le apăsa inimile. Văzând, şi oarecum trăind şi eu aceste suferinţe pe care ei le considerau mult mai grele decât construirea casei, familiei sau a ţării, mi-am propus ca, indiferent cum îmi voi aşeza viaţa, să nu fac pe nimeni să sufere din dragoste neîmpărtăşită. Să mă feresc să obţin foloase prin promisiuni şi angajamente de iubire ori să mă ferească Dumnezeu să am copii pe care să nu-i cunosc. Într-o singură propoziţie:” să pot să-mi trăiesc viaţa cât de corect posibil şi, dacă Domnul a vrea să se cânte undeva, la vreo petrecere şi romanţe, să le pot asculta fără să-mi cauzeze suferinţe mie sau altora din vina mea, acele tipuri de suferinţe copleşitoare, atât de des întâlnite în versurile romanţelor” Acesta era idealul meu de atunci şi până astăzi nu m-am abătut de la el. Sper ca acum să nu-ţi pară deplasat ţelul meu de viaţă propus pe atunci.
– Ce să-ţi spun, de nu o ziceai tu, credeam că-i o snoavă. Aşa pare a fi …altfel. Dar, înainte de a povesti despre crezul vieţii tale, pe care se pare că l-ai realizat, întrebarea mea era dacă mi-ai povesti şi o participare de-a ta la un revelion, că ultima dată ai avut doar… biletele.

– Andrei, aşa sună rugămintea ta, ca a unui copil care vrea să adoarmă şi, ca să nu fie singur în momentele acelea, îşi blochează părintele, de regulă mama, lângă el să-i mai spună o poveste, pe care el şi aşa n-o s-o audă. Este un ultim profit în acea zi. Fie…Eram în vremurile când aveam “libertatea nechezolului”(cafea amestecată cu năut în proporţie de 80%). Noi, populaţia acestei ţări, cunoaştem cafeaua cu cofeină, cafeaua care obişnuit se bea acum, din timpuri destul de vechi doar că filiera de intrare în ţară era alta. Venea din Orientul Apropiat şi aşa se şi cunoştea, sub denumirea de “cafea arabică”. Excese nu prea s-au făcut pe aceste meleaguri la acest articol, doar adolescenţii mai încercau unele “poante” din teribilism, în rest lumea considera cafeaua, ca pe un aliment. Ce să-ţi mai povestesc că mulţi dintre ei “o luau cu lapte”. Necazul era că indiferent cât de puţină era acea cafea, să ne-o fi vândut aşa, câtă era, dar curată. Oricât de puţină era, să ne-o de-a aşa, nu “îmbrăcată” în fel de fel de gudroane şi înlocuitori, că numai gust de cafea nu mai avea. Trecem peste faptul că nici dracu nu ştia ce efecte secundare putea avea acea porcărie maronie.(cu năut). Îmi aduc aminte că aveam un elev care, frecventând şcoala noastră, făcea probleme familiei sale cu învăţatul. Situaţia devenind critică, l-am solicitat să aducă pe unul dintre părinţi la şcoală pentru a discuta situaţia lui şcolară. De venit a venit însoţit, dar nu de un părinte, ci de sora lui, fată care mi-a oferit o pungă cu 200g de cafea. Să-ţi cadă tavanul în cap! Pe atunci cafeaua era marfă de contrabandă, adusă din Polonia, prin Borşa, Constanţa şi oriunde se putea introduce ceva ce se putea sustrage vămuirii. Se introducea mai ales de polonezi care erau catalogaţi drept “ţiganii Europei”în acele vremuri. Se făcea contrabandă cu multe lucruri, dar mai cu seamă cafeaua nu lipsea dintre aceste produse care ţi se ofereau în trenuri, pe aeroporturi şi chiar în autogări. Conducerea de partid şi de stat avea o optică idioată, o umilire colectivă a populaţiei. Una dintre aceste idei era ca omul de rând, omul neangajat pe scările politice să nu facă asemenea consumuri “exotice” şi extravagante. Aşa se motivau costurile “Daciei” lipsa importurilor de cafea şi a altora. Cafeaua nu era deloc scumpă, chiar aici în ţară kilogramul era doar 60 lei, preţul a circa cinci pâini. Poate că nu are rost să spunem că unui avion ce făcea parte din parcul de aeronave al lui Ceauşescu, aducea pentru familia prezidenţială zilnic, repet zilnic, fructe exotice proaspete şi pe care, domniile lor nu erau capabili să le consume. Ce rămânea erau pus în vânzare la “bufetele partidului”. Fata aceea, sora elevului problemă, a refuzat să ia banii care nu valorau nici preţul unei pâini. Ce mă măcina pe mine era de unde avea “fata asta” cafea, deoarece ştiam că familia ei, n-are nici o legătură cu persoane care i-ar fi putut aduce aşa ceva prin contrabandă şi eram sigur că în familia lor nici măcar nu se folosea acest aliment. Ce-mi spune “fătuca aia”. Lucra de puţin timp la fosta “Cofetărie a Tineretului” şi ea era acolo cea mai tânără. Ultima angajată. Cafeaua le sosea la cofetărie în saci de cafea, amestecată deja cu înlocuitori. Pe ea o puneau, colegele mai în vârstă, toată ziua să aleagă cafeaua spartă mai grob, dintre boabele de năut (bag sama şi oamenii de pe la noi aveau cultura cenuşăresei, care se repovestea pe atunci în alţi termeni). Bucăţile care erau sparte mai mărunt le lăsa acolo. Dintr-un sac scotea circa 2-3 kg restul era pentru noi cei ce “savuram” o cafea la cofetărie. Asemenea cafea “servea” nu tare de mult “minunatul popor al acestei ţări”.