Treburile mele în acea zi erau cunoscute, erau obişnuite, până când a adus cineva un scaun cu schelet metalic, cu un picior rupt:”vă rog frumos să-mi sudaţi scaunul ăsta”. În acel atelier considerat modern, în marea dragoste de a fi grozavi, cultivam patru plante exotice ecuatoriale. Două pe-o parte de atelier, altele pe cealaltă latură. Între “scaunul sudat” şi plante erau mai mult de doi metri, un panou metalic cu tablă groasă, două plăci de P.A.L. Ghiţă a sudat piciorul cam în trei minute, elevul a plecat cu scaunul reparat, mulţumit că are pe ce se aşeza. A doua zi, plantele exotice, plantele mele ecuatoriale care primesc radiaţii de la soare aproape dublu faţă de oricare plantă din clima temperată, erau moarte. Nu mai era nimic de zis. Am adunat elevii şi le-am adus aminte că acolo, preţ de câteva minute, doar de câteva minute, s-a sudat acel picior de scaun. Şi-au amintit. Şi-au amintit şi cu ce erau protejate plantele. Pentru prima dată au văzut concret ce efecte au radiaţiile provenite de la sudura electrică. Doi copăcei înalţi de un metru jumătate au murit aproape instantaneu. Izvor…îmi răscolea memoria. Întorcându-mă spre casă, mi-am amintit că un fost deputat de Maramureş, fost elev al şcolii noastre, m-a chemat, în ziua în care ne-am întâlnit în redacţia ziarului „Graiul Maramureşului” să-mi ofere ultima sa carte. Era un om harnic, s-a luptat pentru ţinutul său, dar şi pentru el, luându-şi doctoratul în economie, el inginerul care a insistat cel mai mult pentru construcţia Coşului de dispersie a Cupromului. Nu a mai fost ales, deoarece partidul lui s-a autodesfiinţat, iar variantele de încropire a altor alianţe au fost cârpăceli care n-au ţinut. Era, cred, a treia carte a lui. La prima, teza de doctorat cu Baltazar, preşedintele BCR-ului, n-am mai ajuns. Cealaltă realizare în schimb mi-a parvenit chiar din mâna lui. În perioadele de nelinişte şi nesiguranţă, de bulversare totală nu numai a electoratului, a populaţiei în general, punea câteva slove în articolele ce le scria la ziar, foarte logice şi simţite, reuşind uneori să ducă la o oarecare pace socială, la unele abţineri de la diferite forme de violenţă care aproape nu mai putea fi strunite după ce atâţia zeci de ani “ai stat cu pumnul în gură”. Aceste răbufniri aveau scântei diferite, dar aşa cum scriam în altă parte, revoluţiile se pornesc instantaneu, altfel n-ar mai avea efectul scontat, dar opririle lor, nu se pot face brusc, ca la orice cutremur mai sunt şi replici de mai mare sau mai mică intensitate. Cum cartea avea un titlu apropiat de folclor, conform unui obicei prost de-al meu, m-am apucat să citesc pe drum din ea. De fapt, erau articolele lui publicate în diferite ziare şi “adunate” în această carte.

Pe multe dintre ele le cunoşteam deja, unele situaţii de confruntare erau notorii, pe altele le-am revăzut, dar ce m-a şocat era dedicaţia cărţii, care era adresată copiilor lui: “să ştie că tatăl lor nu a stat niciodată deoparte”. Mă sâcâia lucrul acesta. De ce omul acesta deosebit, trebuie să-şi justifice faptele şi viaţa în faţa propriilor copii? Obsedantul gând mă intriga. Deci, nu numai că dăm uneori socoteală colegilor, societăţii, că acestea sunt, de fapt, acele CURRICULUM VITAIE în care dăm socoteală de faptele noastre. Această confruntare cu noi înşine o facem înaintea ÎNTÂIZIDITORULUI. Să fi apărut moda şi metoda să ne perpelim şi în faţa propriilor noastre odrasle? Plimbând gândul acesta în drumul spre casă, mă gândeam cât de adevărată este această constatare şi cât de reală. Aşa cum Mark Twain ilustrează batjocoritor această “legătură” de subordonare a părinţilor în favoarea copiilor, se pare că doar la atât să fi rămas cam toţi părinţii. S-a demonstrat că cele mai puţine lucruri despre proprii lor părinţi le ştiu chiar copiii noştri. Puţini dintre ei cunosc în urma căror transpiraţii smulse părinţilor lor a apărut pe masă pâinea ce nu ne poate lipsi niciodată. Uite că omul acesta a făcut observaţia pertinentă că pruncii noştri n-au făcut şi nu fac nimic pentru noi, dar noi trebuie să le dăm socoteală de felul cum ne-am trăit viaţa. Poate că fiecare în parte încă n-am scăpat de puerila întrebare de la 14-15 ani când căutam să ne impresionăm “adversarul” cu infatuata întrebare :”Tu ştii cine sunt eu”?! Bag seama nu scăpăm de banalitate toată viaţa şi, cu toate acestea, nu cumva aceea banală întrebare pusă de copii ne împinge înainte? Nu cumva dorim perpetuu să fim “cineva” în ochii propriilor noştri copii? Se pare că de aici încep toate visele noastre de mărire, de autoperfecţionare pentru ca odraslele noastre, odată în viaţă să se mândrească de noi.
Parcă m-am văzut legat la ochi şi nu m-am dezmeticit numai după o întâlnire cu morarul morii 5, care atunci “avea ceva la bord”. Eu mergeam cu fiul meu cel mic la cumpărături, iar el venea de prin zonă. Însoţindu-ne la traversarea a două-trei străzi, “s-a agăţat de copil” chiar cu aceste vorbe:”Nu ştii tu, puiuţ, ce băiat de treabă-i taică-tău?! Am fost colegi şi prieteni, ortaci, multă vreme. E un băiat grozav!” Deoarece gradele din ţuică-şi făceau efectul şi a început să o ia pe coarda sensibilă, m-am grăbit să ne despărţim. Poate că atunci şi morarul morii 5 ştia că noi trebuie să ne justificăm viaţa în faţa copiilor noştri, numai eu n-am crezut că trebuie. De ce ochiul lui Ioani “lăsat” în moara 13 n-a trebuit să-l justifice nimeni, nici vieţile celor doi lăcătuşi de la Flotaţie care au fost măcinaţi în moară n-au trebuit justificate şi noi trebuie să ne justificăm viaţa toată? Şi cui? Am ajuns prin locul în care m-am împiedicat în ajun.

Prietenul meu era pe bancă. Ne-am salutat cam şmechereşte pentru vârsta noastră, dar aşa erau uzanţele pe vremuri, şi au rămas cam tot alea şi acum. Obiceiul acesta de a ne întâlni, să mai stăm la poveşti, la câte-o bârfă politică, a durat câţiva ani. Oraşul în care “am aterizat” eu, nu avea nici păsări, nu avea bătrâni, deoarece minerii, preparatorii nu îmbătrâneau, mureau de tineri. Aici putem spune că nici metalurgiştii nu prea “vedeau” pensiile. Cu toţii se “curăţau “de tineri. Se pare că, din acest punct de vedere, nu se mai poate face nimic pentru ei. Şi golurile lăsate de ei se umpleau foarte greu. Am fost deosebit de impresionat văzând atâţia oamenii vârstnici la un loc prin parcurile Timişoarei şi prin celelalte “colţuri” ale Timişoarei, pe malul Begăi. Am văzut oameni bătrâni când credeam că nu mai sunt nicăieri. Poate că greşesc dar, în deceniul şapte, cred că Timişoara avea cea mai mare populaţie matură. Zic unii că nu întâmplător ea a fost scânteia revoluţiei. Bătrânii dau stabilitatea, manierele, ştiinţa, logica lucrurilor, liniştea unui ţinut unde ei sunt respectaţi la valoarea vârstei lor. Cu toate că m-am “pierdut” între ei, nu m-am simţit grefat în societatea lor cum m-am simţit în Cişmigiu sau Grant, locuri cu rezonanţă istorică pe care orice român doreşte să le cunoască, dar cu obiceiuri neagreate de mine. Faţă de Timişoara şi chiar de Bucureşti, aici în oraşul nostru, parcurile erau folosite doar cu ocazia chermezelor. Tinerii, chiar îndrăgostiţi, nu ştiu a popula băncile parcurilor. Văzându-ne zi de zi cu morarul morii 5, parcă ne reînnodam întâmplările tinereţilor. Nu exista zi când mergeam sau mă întorceam de la serviciu să nu ne vedem, să nu schimbăm două trei vorbe, başca atunci când ne întâlneam la cumpărături, unde ne puteam derula poveşti mai lungi. În ultimul timp, mi se plângea că nu poate să se odihnească noaptea. Când respiră, parcă se îneacă. El credea că-i de la o bronşită rebelă, nimeni nu i-a spus că zgomotul şi vibraţiile distrug întregul organism şi această distrugere începe cu inima, se anchilozează degetele, braţele, Sindrom Raynoud. Îl întâlneam din ce în ce mai de dimineaţă că-şi făcea “rondul”, cu motivaţia de a lua o gură de aer proaspăt. Pe trupul frumosului morar de la moara 5 bolile îşi făcea mendrele. Au început să-i tremure braţele, şi capul a primit o oarecare oscilaţie, care parcă-i întreţinea aerul de şmecherie din tinereţe.
Câteva săptămâni, de mare tevatură, fiindcă se încheia anul şcolar, nu ne-am văzut. Apoi m-am gândit că, oricât de ocupat eram eu, trebuia să ne fi întâlnit, deoarece orele de plecare şi sosire la şi de la serviciu erau aceleaşi. I-am întâlnit consoarta şi am întrebat-o :”ce mai face Ion?”. “vai, nu ştii? Săptămâna trecută a ieşit, cum îi era obiceiul, la plimbare.