De fapt, aşa au crezut cei doi din moară, dar corecţia respectivă i-a fost aplicată lui Bombonel de morarul morii 5, personajul despre care vorbim acum. Amot şi Cânţa erau “supţi” de gradele morii şi ortacii le-au pus pe umeri şubele, cu toate că se aflau în iulie. Le-au dat slatină din care au băut mai bine de un litru fiecare. Se uitau la etichete. Era de Săpânţa. Se gândeau la alte zile cu alte “mori căzute”, cu alte întâmplări ce altădată era considerate de excepţie şi care acum aveau tendinţa să devină citadine.
Într-o duminecă a căzut iar moara 5. Au chemat toată echipa de intervenţie. În acele vremuri, oprirea unei mori de la “aur”, trebuia obligatoriu înştiinţat ministrul de resort.
S-a făcut şi aceasta şi s-a dat ordinul de intervenţie imediată şi cu toate forţele. Căptuşirea acelei mori a durat aproape douăzeci de ore. Colegii ş-au propus ca măcar dumineca să nu bea apa sărată de Săpânţa la ieşirea din moară. Au pus, mână de la mână, să cumpere o ladă de bere .O parte dintre sticlele cu bere le-au pus la rece, altele nu. Când a ieşit Izvor din moară, colegii l-au întrebat de care bere doreşte să bea: din cea pusă la rece, sau din cealaltă. El a dorit o bere din cele ce au fost puse la rece. A băut pe nerăsuflate două sticle, atunci, imediat după ce a ieşit din moară. Apoi i s-a făcut un rău ciudat. A mai făcut şi febră. Morarul morii 5, Ion, omul acesta de care tot povestim, l-a dus acasă. Erau de-o vârstă. Izvor delira. Seara l-au dus la spital. Făcuse aprindere de plămâni, din care apoi a “prins” apă la plămâni. I-au scos apa şi a rămas… cancerul la plămâni. După două luni l-am înmormântat pe Izvor, colegul nostru care a băut două beri reci la ieşirea din moara 5. Era tot într-o duminică.
Poate că dumneavoastră v-aţi gândit uneori să faceţi comparaţii între persoane cât acestea sunt în viaţă. Poate aşa ar fi bine, dar noi, numai după ce pierdem pe cineva, ne dăm seama cât era de grozav. Ce pilon de bază era în gaşca noastră. Aşa facem şi acum bag seama. Izvor, prietenul nostru, era unic. La masa la care ne luam micul dejun, masa care în Codul Muncii se numeşte “pentru refacerea forţelor de muncă”, la un moment dat, eram patrusprezece lăcătuşi. Toţi au devenit maiştri, ingineri sau tehnicieni. Izvor a fost primul maistru…preparator. Când a intrat în moară, el nu vroia să-şi părăsească colegii la greu. Ştiind ce-i aşteaptă pe prietenii lui, cu toate că era maistru preparator de tură la filtre, a venit să înlocuiască un prieten căsătorit şi a intrat în moară în locul lui.

Dacă Izvor a murit, a murit în locul lui, a prietenului pe care l-a înlocuit. Parcă-l aud şi acum cum striga la terminarea prânzului: “Gheorghe Bilţ ridică-te în picioare să te lodesc cu-n porodici” Folosea această “stratagemă” ca să înţeleagă Bilţ că era aşa de mic, încât nu-l poate lovi cât timp stătea jos. Numai el ştia urcuşurile şi coborâşurile echipei de fotbal Minerul, cu multe luni, înainte de producerea ori căror evenimente la această formaţie. El însufleţea echipa, antrenorii şi galeria. Puţinii ani care i-a avut, nu i-a trăit, i-a ars până când Dumnezeu l-a chemat la el. Puţini oameni păstrează atât de vie amintirea în memoriile prietenilor, a cunoscuţilor. A lui ne este proaspătă şi va dăinui veşnic în inima oricărui om care l-a cunoscut. L-au îngropat iarna, într-una dintre cele 60 de zile fără soare cu care ne încearcă Domnul an de an. La capelă era mare jale. Prietenul nostru, cu care ne aveam ca fraţii cât era în viaţă, era “ocupantul” coşciugului din faţă. Arăta aşa de bine că parcă se pregătea să facă cine ştie ce năzbâtie copilărească. Dar iarna aceea nu avea numai zile înnourate, nu avea numai zile cu viscol şi zăpadă, s-a dotat, spre durerea sufletelor noastre, şi cu zile cernite. S-a nimerit ca tocmai el să ni le cernească, părăsindu-ne la vârsta când aţi îşi fac planuri de viaţă. Uram ziua aceea. Oamenii se pregăteau să întâmpine Naşterea Mântuitorului, când, precum un trăsnet, a venit vestea trecerii lui Izvor la cele veşnice. El s-a pregătit cu totul altfel să-l întâmpine pe Mântuitor. Între cei două sute de oameni care-l conduceau pentru ultima oră, nu era o singură fiinţă care să nu jelească. Mirele nostru, mirele care trebuia să-şi bucure părinţii şi familia, era îmbrăcat de mire…în copârşeu. Ochii ne erau doar căuşul lacrimilor, sufletele se cutremurau în fiecare de atâta durere. Când fanfara a intonat imnul funebru a lui Haydn, odată cu sunetele alămurilor, în mine au intrat toate sunetele cântecelelor de jale cântate la toate necazurile şi nenorocirile oamenilor din satul meu de obârşie. Doamne, câtă tristeţe era şi cât de tânăr şi nevinovat a fost chemat la El prietenul nostru! Nu se putea spune că lumea plângea. Era un freamăt cutremurător susţinut de tragedia căzută pe acea familie care îşi pierde “stâlpul casei” în ziua aceea. Trupurile oamenilor se zbuciumau în spasme, parcă luate de friguri. Lacrimile şiroiau continuu pe feţele tuturor. Adio, dragul nostru ! Mâine seară aniversăm naşterea Mântuitorului. Domnul fie cu tine, cu voi, că nouă ne-ai golit şi rupt sufletele. Va trece mult timp încercând să readucem neuitatul şi inimitabilul tău zâmbet care ne molipsea pe toţi, transformându-ne sufletele şi viaţa în explozii de tinereţe. Am fost şi vom fi împreună! Eşti locatarul pururi al sufletelor noastre!….dar cât ne vei lipsi, n-o vei şti niciodată…de veţi trece prin cimitir o să vedeţi o cruce pe care scrie…Izvor…izvorul durerilor noastre…a tinereţilor neîmplinite…a fericirii neîmpărtăşite.

Pe toţi ne-a marcat aceea tragedie dar pe Ion, morarul morii 5 l-a dus în pragul nebuniei. Au copilărit împreună mergând la aceeaşi şcoală. Cu toate că Ion era de la sat, fiind juniori la Minerul, s-au întâlnit şi la şcoală şi la fotbal. Izvor era ca un torent la sport, dar a înţeles că nici şcoala nu-i rea şi cu toate puterile s-a ţinut de ea. Poate ar fi mers “mai sus” şi pe această treaptă socială, dar oraşul atunci nu avea facultate, aşa că a rămas doar maistru, acel maistru care a intrat pentru ultima oră în moara prietenului său Ion, în locul acestuia care se căsătorea şi căruia Izvor îi făcea şutul. Poate că Ion are un sentiment de vinovăţie din acest motiv, dar pentru Izvor altruismul şi prietenia erau concrete, nu vorbe de clacă. Dacă a intrat în locul prietenului său, a intrat că el a vrut, deci nu se poate răstălmăci niciodată prietenia. Dar poţi să-i spui aşa ceva lui Ion? Dacă cineva i-ar spune asemenea chestie, ar fi bine să nu uitaţi că şi pentru Ion prietenia era un lucru sfânt. Că atâta timp cât a fost bolnav Izvor, abia aveau loc pe lângă el, din cauza lui Ion. La spital nu încăpeau să-l ajute nici măcar părinţii lui Izvor. Aproape tot timpul şi-l petreceau împreună, mai ales că Izvor era un ahtiat după şah. Cât boala i-a permis să stea în şezut, cu această ocupaţie scurtau aşteptările şi speranţele de regulă neîmplinite ale “patului de spital”, ale pacientului care şi-a dat seama că nu mai are rost să aştepte nici un poştaş. “Venim pe rând şi murim pe sărite” cum spunea preotul la prohodul lui Izvor, între două marşuri funebre de Haydn. Parcă şi aici înmormântarea lui a fost altfel. Fanfara a cântat unsprezece cântece, lucru neobişnuit, chiar dacă mortul e purtat km întregi, d’apoi aici că n-a fost de dus mai mult de câteva sute de metri.
Am ajuns la serviciu alungându-mi gândurile despre Ion morarul morii 5 din Ceanuraţia Săsar şi luându-mi gândurile “citadine” prin care fiecare căutăm să străbatem greutăţile impuse de viaţă şi profesiune, încercând, cei mai mulţi, să realizăm baremul zilnic la ceea ce toată lumea-i zice:”pâinea noastră de toate zilele”. Uneori reuşim, alteori nu, mai vin şi sancţiunile, dar străduinţa de a realiza ceva între atâtea lipsuri nu-i mică, să-ţi vezi sudoarea trupului transformată-n pâine pe masa pe care se ospătează familia zi de zi. Şi unii mai spun că nu sunt miracole!
La judecătorie, cu două săptămâni înainte de Crăciun, într-un dosar era citat un muncitor care nu şi-a plătit obligaţiile contractuale ale locuinţei de serviciu din Aprilie. Judecătoarea constată, studiind documentele din dosar, că omul care este reclamat are trei copii, soţie şi soacră, pe care-i hrăneşte din bruma câştigului său, care, e cu ceva mai mic decât taxele ce trebuiau achitate. Acesta era blestem, nu miracol!