Cu toate că ambiţie avea destul de multă, a realizat că nu se poate încadra într-un colectiv care-l marginaliza continuu. Era ziua când psihicul i-a cedat, nu mai avea putere de respingere a atacurilor, farselor şi luărilor în zeflemea puse la cale de toţi acei colegi, care doreau să nu-l mai vadă niciodată şi a hotărât să se lase păgubaş. Să se ducă “unde-o vedea cu ochii”, numai aici să nu mai rămână. Cu o ultimă privire, ca un tur de orizont de rămas bun, se uită înspre moara 5 şi atunci l-a văzut pe morar cu gura deschisă însăilând ceva. Prin zâmbetul ce-i lumina faţa, îi făcea semne cu mâna, să se apropie. Tot prin semne agitate, îl obliga să se uite într-o anumită direcţie. De curând, un bătrânel, şi el de puţină vreme sosit aici, dar care “avea spate”, şi a fost făcut:”responsabil cu ungerea”, adică să treacă pe la utilajele care nu erau în responsabilitatea lăcătuşului de schimb şi să le mai dea ceva ulei. Practic, nu avea de făcut nimic, deoarece nu existau utilaje care să nu fie în custodia cuiva, şi plictisindu-se, a aţipit sub melcul morii 5. Această “fază” i-o arăta morarul, în momentul în care el a crezut că aici, în această uzină, nu mai are nimic de făcut, în afară de…a da bir cu fugiţii. M-am gândit de multe ori de ce a făcut omul gestul?. Apoi am aflat singur. “Omul nostru”, “cu ungerea” era purtătorul “poveştilor” la şefi. El era cel care dispunea cine să aibă şi cine nu premii, prin felul în care erai “vopsit” la şefi de către el. Gestul morarului era incomensurabil. Practic, mi-am reîncărcat bateriile şi am putut începe din nou lupta pentru integrarea mea în acest colectiv dificil şi greu penetrabil. Am abordat lupta cu alte forţe, dar şi cu un psihic mai puţin labil. Deja eram stăpân pe situaţie. Am fost absolvit de o grea vină. Oamenii au aflat cine-i “vopsitorul lor”. Şi semnele de atunci ale morarului au fost primele semne de simpatie. Povestea cu Bombonel urma să vină ceva mai târziu.
Sfărâmarea minereului în vederea extragerii conţinuturilor de metale a cunoscut un drum ascensional destul de radical, dacă ne gândim că s-a început cu spargerea pietrelor în mojare, apoi în şteampuri, ca astăzi să se facă în mori cu bile din oţel, antrenate de motoare electrice şi mai recent bilele de oţel se înlocuiesc cu bucăţi mari de minereu, procedeu numit automăcinare sau măcinare în mori autogene. Indiferent ce se macină în ele, morile se căptuşesc cu bare şi segmente de oţel. S-a încercat alternarea acestor bare cu bare confecţionate din cauciuc. Cert este că acea căptuşeală a morii se macină în trei-patru luni şi trebuie obligatoriu înlocuită. Când ai un nou venit este absolut sigur că acela, să facă prima cunoştinţă cu operaţia de decăptuşire-căptuşire a morilor. Mai mult, cum gurile de evacuare ale morilor nu depăşeau nici una patruzeci de centimetri, cei mai subţirei aveau “abonamente” la morile 2, 13, care aveau cele mai mici guri de evacuare.

Ca o acceptare tacită, maistrul a repartizat pe noul venit la moara 2 pentru căptuşirea acestei mori proaspăt “căzute”. Moara aceasta era istorie. Dintre toate morile de aici, ea era singura din ’39, era cea mai veche. Cine a proiectat-o şi construit, nu s-a gândit probabil că trebuie şi căptuşită, deoarece barele erau atât de lungi cât de lungă era moara. La acea lungime barele de sută cântăreau trei măji care trebuiau manipulate de cele două persoane ce căptuşeau moara. Tot proiectantul i-a făcut morii un capac ca pentru torsul Şeherezadei. Pe gura morii nu încăpeau cei însuraţi cărora tihna şi gustul mâncărurilor făcute de tinerele neveste au început să li se depună pe burtă, deoarece proiectantul morii a calculat un orificiu de intrare de 40 cm în diametru aceasta devenind în timp, o probă de abilităţi pe care trebuia s-o treacă la angajare noul lăcătuş. Pentru unul ce participă prima dată la o căptuşire de moară era imposibil să nu mai existe şi alte surprize. Moara aceasta avea pinionul de atac şi cuplajul de antrenare mai jos decât normal.(fiind printre primele confecţionate) Această pozare ducea la imposibilitatea blocării morii pe parcursul lucrului, fenomen care, în momentul în care se schimba centrul de greutate al morii datorită completării cu barele de oţel, ducea la rotirea ei cu oameni cu tot. Dacă nu erai alduit de Dumnezeu şi se întâmpla să se desprindă barele, persoanele care efectuau căptuşirea aveau ocazia să rămână fără picioare sau chiar să fie strivite de barele desprinse sau încă nefixate. “Fericirea” aceasta putea să se răsfrângă asupra oricărui lăcătuş. Cu puţin noroc, pentru o anume perioadă de timp, reuşeşti…până într-o zi…
Toate acestea le vedea cu ochii minţii Amot. Era perioada cu cel mai mare efort fizic depus şi cu pericolul ce-l “căra” zilnic în spate.
Ştia că într-o zi îi va veni rândul să căptuşească şi moara 5. Aici erau alte condiţii. Existau spaţii de manevră suficiente în exterior, având posibilitatea introduceri barelor în moară cu un cărucior. Cum moara avea butuci de fixare la mijloc, barele erau doar de…130 de kg. Altă viaţă! S-a nimerit ca omul care rotea moara cu diametrul de cinci metri să fie puturosul de Bombonel care mai era şi proaspăt însurat Pur şi simplu, în ultima vreme, dormea în picioare. După ce s-a rotit moara în gol o jumătate de oră, timp în care a fost alimentată doar cu apă rece, temperatura ei a scăzut la 45gC. Se putea lucra. Amot şi Cânţa au intrat în interiorul morii. Pe braţele lor, datorită temperaturii şi a umezelii în exces, a lipsei de oxigen, sudoarea nu se scurgea, ci “creştea”. Simţeau ciudata senzaţie ce premerge leşinul. Un prim tur de orizont, o primă evaluare a “spaţiului infernal” din moară, după care au cerut sculele necesare operaţiilor ce trebuiau să le facă. Blindajele erau atât de pătrunse unele în altele de păreau sudate monolit.

Continuu unul dintre ei bătea cu barosul şi celălalt încerca să prindă resturile de blindaje care uneori se puteau transforma în adevărate ghilotine, marginile lor fiind lame veritabile. Pe măsură ce decăptuşit, recăptuşau locurile descoperite pentru menţinerea echilibrului morii. Mai aveau cam o treime de moară de căptuşit, când, după o scurtă oscilaţie, moara a început să se rotească. Barele nou puse au sărit din lăcaşurile lor, împinse de forţele centrifuge. Cânţa şi Amot atât au putut: să sară în sus, încercând cu disperare să se prindă de un segment pe care încă nu au reuşit să-l demonteze. Apoi moara s-a liniştit şi o voce impersonală, venită din gura morii, îi chema pe nume. Era vocea pierită a şefului de echipă, care acum se gândea că va face puşcărie pentru uciderea colegilor în moară. Din înlăuntru nu se auzea nici-o mişcare. Amot şi Cânţa au auzit tevatura pornită după rotirea morii, la care se cuplau şi ceva urlete şi icnete stridente, apoi s-a lăsat o tăcere totală. Şeful de echipă şi-a pus o scândură pe cărucior şi se pregătea să intre în moară pentru a i scoate pe cei doi sau… ce a mai rămas din ei.
Deodată s-a auzit o urlătură ca a unui animal înjunghiat şi, cu lampa în faţă, cu lacrimi în ochi, colegii au împins scândura cu el cu tot, în moară. Era drumul pe care nimeni n-a dorit şi nu va dori să-l facă vreodată. Să te apuci să aduni resturile a ceea ce înainte cu câteva clipe era colegii, prietenii tăi, doi oameni care, după această scăpare şi rotire a morii, pot fi “carne bavurată în sos de pirită auriferă” Colegii îl împingeau încet, hotărâţi, dar şi înspăimântaţi, pe şeful lor de echipă, al lăcătuşilor de la căptuşirea morilor, pe Savin Laibuc. Apoi, cei care-l împingeau au auzit un alt urlet îngrozitor, cel al şefului de echipă, urlet care le-a muiat picioarele şi-au căzut pe bare. După acel urlet, Savin s-a pus pe un adevărat hohot de râs. Era momentul în care echipa de afară, cu privirile în pământ îşi făcea nenumărate cruci în tăcerea care a cuprins hala întreagă. Trupa de la alimentare se pregătea să-l tragă afară pe Laibuc, convinsă fiind că cele văzute de el în moară “l-au stricat de cap”. Simţind mişcarea, Laibuc a mai urlat o dată cât de tare a putut: “sunt vii”, după care l-au tras afară. Pe aceiaşi scândură i-au scos şi pe cei doi care erau acăţaţi de câte un segment ca ciorchinii de struguri. Şi-au revenit cu greu, dar au refuzat să mai intre în moară. Bombonel a venit la ei să-i roage să-l ierte. Le-a spus că din cele trei metode de fixare a morii el a folosit-o pe acea care …nu era sigură şi, scăpând moara din prinsoare, s-a rotit cu ei cu tot. A venit la cei doi ca un mâţ plouat. Urletele auzite de cei doi din moară, erau de la corecţia aplicată de colegii de echipă lui Bombonel, pentru că a adormit şi i-a fugit ranga printre dinţii pinionului de atac al morii.