– Ţie ţi-au tăiat de tot piciorul?
– De tot…
– Stângul, nu?
– Stângul…
Cei doi pacienţi ai Spitalului Giorgio Maison din Madrid, acum în suferinţă, nu-şi puteau despărţi durerea fizică de cea sentimentală, după locurile şi oamenii pe care i-au lăsat acasă, după cei care i-au crescut şi cărora până de curând le spuneau neamuri. Se poate că le spun şi acuma, dar de aici de la patru mii de km distanţă, parcă feţele lor, purtările lor se estompau în ceaţa amintirilor. Mulţi dintre ei, n-o să-ţi vină a crede, se bucură că au fost bolnădiţi în acest idiot atentat asupra trenurilor şi nu au căzut la pat de boală obişnuită, cum acasă li se întâmpla de câteva ori pe an. Aici, fără acte de rezidenţă, nu-ţi ajungeau pesetas-i ca să te tratezi. Apoi spaima zilnică să nu fi “vânat” de poliţişti care repatriau sute de români zilnic, pierzând şi bruma de adunătură ce ai putut-o strânge. Pe lângă aceştia erau bandele de hoţi şi îţi e ruşine să spui că erau tot români care ştiau când se fac plăţile conaţionalilor şi te uşurau de toată agoniseala. Nu puteai reclama pe nimeni, nimeni nu te lua în seamă dacă nu aveai acte. Ba mint. Te luau. Te luau cu totul şi te trimiteau în ţară. Iar cei pe care i-ai denunţat “se îngrijeau” să-ţi rupă o mână, un picior, să nu te mai poţi folosi de ele în restul vieţii pe care-i mai avea-o
– Da, dar acum este altfel, se pornii Vasile, la povestit parcă intuind şi gândurile celuilalt. De fapt, era şi uşor să-i ghicească gândurile, care erau ale tuturor românilor veniţi aici cum au putut din ţară, după ce un an şi jumătate au trăit hăituiţi, neştiind cine-i va prinde primii: Poliţia, funcţionarii de la Oficiul de Emigrări sau cei aşa zişi români care s-au ticăloşit pe alte meridiane şi care-i vânau continuu şi insistent pentru a i tâlhări.
– Într-adevăr acuma este aici Domnul Sârbu care a fost ministrul muncii, când noi eram în ţară şi am “beneficiat” de mărinimia lui fiind disponibilizaţi. Poate-i pentru prima dată când ŢARA se interesează de cei care au rămas fără serviciu şi fără drepturi şi l-au trimis pe domnul Sârbu cu gesturi de protecţie şi caritate..
– Se aude că ne-or da acte. Atunci degeaba au “cotizat” cei înstăriţi să ne mai prelungească termenele, dacă avem acte ciupeala lor s-a dus.
– S-a dus şi ciupeala celor de la emigrări, care nu vor mai avea pe cine speria şi de la cine lua şperţuri, se gândi şi George cu voce tare. Dumnezeu să mă ierte că zic aşa, dar atentatul acesta, din 11 Martie 2004, nouă românilor ne-a adus şaptesprezece morţi, vreo optzeci de răniţi, dar şi mila patriei faţă de rătăciţii ei fii.
– Dintre români nu dintre rromi, cum spuneau unii, că ăia nu merg la lucru. Nouă ne-a adus o a doua naştere pe meleagurile lui Cervantes, naştere prin care ne vor reînscrie în rândurile oamenilor.

Jertfele noastre, ale românilor în Spania au fost ca număr, imediat după cele ale spaniolilor, şi se pare că n-au fost degeaba. Atentatul a determinat autorităţile să facă o cotitură în relaţiile cu noi, muncitorii români care am lucrat la negru. Ne-au promis, după câte şti, că ne vor elibera acte de rezidenţă în timp util, nu după ce-i îmbogăţim pe cei de la emigrări şi pe cei ce-i plătesc pe cei de la emigrări.
– De acea nici nu-mi pare rău că şi eu sufăr. După asta, mulţi vor trăi fericiţi şi aici, dar şi acasă.
– Să te audă Dumnezeu!
Oamenii aceştia care boleau prin spitalul madrilean, oameni rupţi de ţară, rupţi de familii, aşteptau…poate nici ei înşişi nu ştiau ce aşteptau, dar bani le trebuie fiecăruia şi ei au plecat din ţară, deoarece de mult nu mai aveau nici un ban. Erau minerii de dinainte de 1989 şi care nu mai sunt după marile disponibilizări. Aveau 18 ani de lucru în mină, se pricepeau să lucreze multe lucruri, dar nimeni după disponibilizare n-au mai dat o ceapă pe ei. De fapt, n-au fost disponibilizaţi, au fost desfiinţaţi. George era mecanicul de la Puţul I Sofia Săsar şi Vasile a lucrat la Borzaş, ani scurşi în subteran. Ce-i plăcea lui George la maşina “lui” de extracţie era că avea denumirea de “Petroşani I” . Acest lucru era deosebit pentru el, având senzaţia acută că tot timpul este într-un dialog cu minerii din Bazinul carbonifer al Văii Jiului. Cu toate că maşina era din 1936, ea era în funcţiune şi acuma. Un reporter din România, care a venit la ei imediat după atentat, le-a pus nişte întrebări”tari”:
– După acest atentat al teroriştilor şi după cum declară autorităţile spaniole există posibilitatea să mai fi şi alte atentate, nu doriţi să vă întoarceţi în ţară?
– Este singurul lucru pe care ni-l dorim, dar momentan el este imposibil.
– Cum aşa, doar vă duce, în situaţia creată, gratis în România.
– Am merge şi noi, numai că pentru noi, problema nu este aşa de simplă. Trebuie să ne hotărâm între a muri într-un atentat în Spania sau a muri de foame în România. Moartea prin înfometare-i cu mult mai groaznică. Aici, în acest spital, vezi lume puţină, dar suntem mulţi români în Spania. Foarte mulţi. Îmi aduc aminte de nişte legi “grozave” imediat de după Revoluţie. Una din ea interzicea străinilor să cumpere pământ din teritoriul României. Dacă le-au interzis, marii investitori s-au dus în ţări care au facilitat acest lucru. Spuneam că suntem mulţi, foarte mulţi aici în Spania, suntem în jur de un milion de români. Populaţie care ar cumpăni greu în demografia oricărei ţări. De noi, de populaţia A CEL PUŢIN TREI ORAŞE MARI DIN ŢARĂ, nu s-a interesat nimeni dintre conducătorii ţării. Să pierzi populaţia a trei oraşe mari şi să te faci că toate sunt bune în ţară, nu pare un lucru de cinste. Pe conducătorii din ţară guvernul de aici i-a “sensibilizat”, nicidecum nu s-au “autosesizat” domniile lor. Poate nu s-a cunoscut, dar tot minerii, care încă erau stăpâni pe ei, au început migraţia.

Am fost prima dată în Ungaria, la Salgotarian, la minele lor, dar în Ungaria abia acum dă semne de “oboseală şi mineritul lor”, acum după ce l-am desfiinţat pe al nostru şi am lucrat pe la străini pe o nimica toată. De acolo au plecat mulţi în Liban, în Australia şi nici nu mai ştiu pe unde. Noi nu ne-am adaptat la “statul departe de casă”, aşa că ne-am reprofilat pe cules de căpşuni. Am 43 de ani şi n-am văzut atâta soare în toţi anii trăiţi în ţară, Noi, care “Tânjim după Soare”, l-am văzut în doi ani în Spania şi, Doamne bine a zis poetul Lucian Georgiu “LĂSAŢI-MĂ SĂ PUTREZESC ÎN LUMINĂ” Noi cei care am lucrat în subteran nici n-am ştiut că “aşa” este lumea. Lumea noastră n-avea cer…
Poate că suntem greu de înţeles tocmai pentru că suntem nişte oameni simpli care nu dorim să complicăm vieţile nimănui şi, pentru o mai bună ilustrare, să vă povestesc o întâmplare din vremea când eram pe acasă. Unul dintre confraţii noştri, a părăsit branşa noastră cu ceva ani înainte datorită studiilor superioare făcute, studii care trebuia să-i umple pieptul lui de român cu tot ce ştia că aparţine naţiei noastre româneşti. El s-a gândit că cel mai bine ar împlini acest deziderat dacă ar fi profesor de română sau istorie, materii care duc fiinţa românească re vertebra de patriotism. Aşa a şi făcut şi, în marea lui dragoste pentru oameni pentru copii, pentru cea ce unii numesc PATRIA SFÂNTĂ, dar pe care repede alţii o traduc în “parte sfântă”, numai pentru ei bineînţeles. Fostul nostru ortac, datorită implicării deosebite, a fost promovat în urma rezultatelor profesionale şi culturale, ca şi director de şcoală, conducând zeci de ani o mare şcoală maramureşeană. Lovitura a primit-o după revoluţie imediat, când nişte parveniţi i-au făcut felul, în complicitate cu armata de birocraţi care în timp ce noi reducem armata regulată de militari, armata birocraţilor se dezvoltă infinit. Deh, principiul lui Lavoaser. Cum vă povesteam, s-a ajuns la cea mai murdară formă posibilă de desfiinţare a unei şcolii, invocând motivul că spaţiul din dotarea şcolii este revendicat de…cineva. Şi pentru prima oară, noi cei născuţi în preajma şi în timpul războiului, am ajuns să vedem această mârşăvie care a scos pur şi simplu câteva mii de copii din circuitul şcolar normal. Prietenului meu şi fostului meu ortac nu puţin i-a lipsit să se strice de cap. Un om care toată viaţa a fost “pe baricadele” vieţii şcolare şi culturale, a muncii neostoite, când interesele personale dispăreau dacă undeva trebuia “ars” pentru colectivul în care trăieşti, el care a făcut educaţie patriotică la glia strămoşească, musai era să fie scopul celei mai mari porcării posibile. Nu ştiu dacă cineva care deţinea multă putere nu şi-a propus o “experienţă” pe această temă şi spun aceasta, deoarece a fost singura şcoală care s-a desfiinţat prin părţile noastre. Mă gândeam dacă acel “cineva” nu şi-o fi propus următoarele;” Măi, nenicule, spunem un om care are calităţi deosebite în învăţământul nostru. Unul aşa de grozav cum nu s-a mai văzut. Unul care a luat o şcoală “pe ducă” şi a făcut din ea una de referinţă”, deoarece aceste lucruri îl caracterizau pe fostul ortac Obârşie, nume sub care îşi publică licenţele poetice. Şi “persoana în chestiune” a lovit într-un asemenea om deosebit. Această lovitură a dat o altă turnură vieţii acestui om.