Într-o staţie de autobuz pe strada Iuliu Maniu, s-a urcat o femeie tânără cu un băieţel de vreo cinci ani. Lume multă dimineaţa şi semiadormită, lume impasibilă, oameni care nici nu gândesc că ar putea să ofere, că poate ar fi politicos să ofere, locul unei doamne sau unei persoane mai în vârstă. Printre cei care stăteam pe scaune eram şi eu. Incerc o stratagemă, adresându-mă puştiului care urcase cu mamă-sa:
-Puiule, hai stai la mine pe genunchi.
-De ce n-o chemaţi pe mama? se zbârleşte puştiul.
-Nu pot că-mi răscoleşte simţurile şi sentimentele, mă aud eu vorbind fără voie.
-Să nu crezi de astea. Mama mea este o femeie foarte cumsecade, nu cred că ar face ea aşa ceva, să-ţi cotrobăiască pe undeva.
-Puiuţ eu te cred, dar asta este situaţia.
-Dar tu eşti bătrân. Cred că eşti însurat. Ai nevastă.
-În toate ai dreptate, puiule, dar cu nevasta şti ce ai de făcut, când trebuie făcut şi unde, dar mamica ta mi-ar prăji sentimentele, de aceea, uite, mă dau jos ca să nu mai continuăm discuţia asta şi să puteţi sta jos. Îţi poţi imagina cât de repede-ţi zburătăcea toate sentimentele dacă s-ar fi întâmplat ceea ce puştiul susţinea. Pur şi simplu mi-aş fi complicat viaţa numai pentru o intenţie de amabilitate. Dar se pare că tulburarea de care am vorbit nu m-a părăsit chiar dacă eu am coborât cu vreo două staţii mai devreme. Ar fi fost un lucru mic în aparenţă, dar odată produs, urmările, efectele acelui aşezat în braţe, a femeii tinere, a unei femei care mai păstra mirosul patului puteau să-ţi amaneteze sentimentele pe întreaga viaţă pe care mai sperai să o trăieşti. Sentimente pe care credeai că le-ai adormit pentru totdeauna. S-ar fi putut să nu fi fost aşa. Oricum micul gest ar fi lăsat urme, poate de bucurie ori de supărare, cine ştie, dar serviciul pe care eu doream să-l fac, cu totul că nu avea nici o valoare, îmi putea afecta traiul, viaţa, doar pentru că cineva s-a străduit să ţi împlinească acea dorinţă. Acela era un mic gest de politeţe, n-are nici un termen de comparaţie cu capacităţile şi bunăvoinţa persoanei despre care fac vorbire, a cărei sprijin şi bunăvoinţă au fost la timpul lor incomensurabile, nu simple gesturi de politeţe. Oarecumva încerc să-ţi spun în ce constă mărinimia şi generozitatea lui. Sunt destui oameni cu capital serios, care sunt dispuşi la gesturi generoase, dar se recunosc imediat, deoarece ei evită să se implice în viaţa unui individ. Dacă totuşi fac gestul, este foarte limitat, căutând pe cât se poate să nu ştie nimic din viaţa individului pentru a nu-l sensibiliza chiar pe el, nici măcar din greşeală: UMANUL. Atunci ce rost a avut gestul “umanitar?” Asta ca un aspect al problemei. În cealaltă latură, aş putea spune că, uneori gândim destul de puţin, şi chiar şi atunci gândim egoist. Am văzut multe vieţi de familii la început de drum, apoi l-am revăzut după mulţi ani, după zeci de ani şi am rămas consternat de promisiunile făcute de miri în tinereţe şi ce a mai rămas “pe lângă ei”, acum după mulţi ani. Nimeni nu-i profet, de regulă în satul lui,(vezi biblia) şi dacă ar fi ori nu, în “momentele cu promisiunile” să-şi “pună pe buze” doar acele lucruri sau fapte pe care este convins că le va realiza. Dacă nu concepe această subordonare benevolă şi tacită, n-are rost să se mai căsătorească. Evoluţia fericirilor oamenilor în căsnicie de regulă este o “realizare” inversă faţă de pretenţiile noastre.

Nu de puţine ori m-am gândit unde ratăm frumuseţea vieţii noastre, atât de bogat şi promiţător aranjată în visele noastre din tinereţe? De fapt, este o prostie să spui că o ratezi. Îţi lipseşte curajul s-o cercetezi mai departe. Te mulţumeşti cu, să-i spunem aşa: “prima imagine” când “obiectivul” ţi-a fost comutat spre fiinţa dragă. Apoi… n-a mai fost nici un apoi. Odată satisfăcută pofta care te-a unit, uită că dragostea i-a adunat şi că dragostea include şi sexul şi nu sexul compune sentimentul dragostei. Apoi egoismul din noi răbufneşte. Din căsniciile pe care le cunosc, de regulă, tendinţa femeilor este de a-şi domina masculul, iar a masculilor de a-şi trişa doamnele.Nici nu vă imaginaţi în câte feluri se pot “realiza” asemenea fente. Dar visul care ne-a împins unul spre celălalt l-am dat uitării demult. Acum încercăm să nu fim “sufocaţi” de el. Şi, ciudăţenia ciudăţeniilor, ne dorim ca după actul sexual să fim poate şi liberi şi fără alte obligaţii, ca orice burlac, tendinţă ce se manifestă prin apelativul :”lasă-mă în pace”, atribuit celuilalt partener. Unde am fost şi unde suntem?. Am început să ne urâm, să ne găsim defecte care poate mă credeţi, poate nu, dacă le-ar avea ori cine altcineva le-am suporta, dar la soţ, sau la soţe nu le acceptăm! Am asemuit căsnicia cu o poartă care este urmată de mai multe portiţe sau etape. Prima poartă o deschidem într-un iureş. Ea este prima atracţie care ne seduce şi în final se parcurge actul sexual. Dar celelalte portiţe, celelalte etape ezităm să le mai parcurgem, deoarece parcurgerea fiecăruia dintre ele are un anume preţ care nu se poate negocia şi cere eforturi pentru realizarea lui. Dacă am deschide celelalte porţi, prima dată ar trebui să ne evolueze cinstea şi onestitatea faţă de partener. Următoarea portiţă este a desluşirii personalităţii şi gândirii fiinţei de lângă tine. Ce aspiraţii are fiinţa aceea şi cum ar trebui înfăptuite acestea, evident că de către partener? Cealaltă etapă este aflarea metodelor de a-ţi înţelege perechea şi atunci când nu eşti neaparat de părerea partenerului în ale căsniciei. O altă etapă ar fi că există obligaţia să-i modelezi scenele din viaţa casnică pentru a fi cel puţin suportabile, dacă nu frumoase. Şi ele, etapele sau portiţele, dragostea noastră pentru cel iubit nu se termină aici, etapele pot fi infinite şi toate duc la creşterea respectului faţă de partener, stăruinţa ta de a-ţi înălţa fiinţa iubită în ochii tăi, în ochii lumii. Dar ştiţi cât este de obositor ca zi de zi să îţi faci partenerul să-ţi ofere măcar un zâmbet şi există posibilitatea ca toate stăruinţele tale să nu reuşască ca să treci peste acest hop de a-ţi face partenerul să râdă, măcar cât la programele PRO-teveului. Deoarece este mult mai comod să nu faci nimic, ne complacem, noi şi căsnicia, într-un trai anost în care te uiţi unul la altul şi parcă nici nu şti să mai dai “bună ziua” celui care i-ai oferit inima? Ciudat !

Acum tendinţa este de a te depărta de partener şi nu invers. Dacă am fi reuşit să ne învingem micile gânduri meschine şi uneori foarte comode din punctul nostru de vedere, poate am fi trecut la un alt stadiu al căsniciei şi tot aşa mai departe prin toate fazele ce ni le propune viaţa într-o căsnicie, apropiindu-ne de sublim.Aici trebuie să vă mai spun că mă îndoiesc mult de “creştinătatea” multora. În Biblie, Dumnezeu dă o singură rugăciune :”Tatăl Nostru” (vezi Evanghelia lui Matei), dar există precizarea expresă care ne pretinde să trăim în spiritul Bibliei, adică să ne iubim, să facem numai lucruri bune. Prin asta se enunţă crezul creştin, atunci putem rosti aceşti oameni sunt creştini. Acum, ajuns aici, puteţi să mă credeţi că eu am întâlnit acel om, om credincios, un creştin adevărat care ştie a face bine cui trebuie, fără să-l intereseze cât de greu va fi şi câtă muncă trebuie să depună pentru a face acel bine pentru alţii, pentru a le putea oferi stabilitatea care se află în “spatele” oricărui “ bine”. Dar mulţi semeni nu fac legătura vieţii cu credinţa, se poate vedea că nu avem prea mulţi creştini de-adevărat, tocmai pentru simplul motiv că puţini oameni se luptă să trăiască creştineşte. Cu atît mai şocant este fenomenul acesta, când întra devăr Dumnezeu îţi face conjunctura să cunoşti asemenea creştini care sunt persoane incredibile pentru vremurile pe care le trăim, creştini adevăraţi, cum este persoana pe care eu încerc să v-o prezint !. Este scris în cărţi că, celor care sunt născuţi în zodia mea, nu li se oferă nimic uşor sau gratis pe această lume. Munca depusă pentru a realiza ceva nu răscumpără niciodată efortul dobândirii sau preţul acelui lucru, al acelui obiect.După ce l-am întâlnit pe acest creştin, nici o vacanţă din lume n-a fost aşa de reconfortantă ca “munca” ce mi-a revenit din această asociere cu o asemenea persoană care reuşea ca tot ce face să pară a fi lucrul cel mai obişnuit din lume, normal, nesilit şi cu bunăvoinţă. Mă uitam la el şi nu-mi venea a crede că Dumnezeu mi-a pus în cale şi un asemenea om, care automat te face să te întrebi: “Unde sunt ceilalţi creştini?” Poate cândva vom afla sau poate nu. Cert este că ce avem trebuie preţuit aşa cum se cere şi eu încerc să mă străduiesc ca să fiu asemeni lui, acelei persoane căreia-i doresc să cunoască numai fericirea, norocul şi bunăstarea, că le merită pe deplin ! Stând alături de el, realizezi ceea ce tu mai ai de făcut pentru a ajunge ca el, un bun creştin. Sunt foarte puţini oamenii nepreţuiţi pe această lume şi nu mă mir dacă unii nici nu cred că ar exista măcar.
Nu de puţine ori, cu ocazia vizitării unor sate de munte, mă confruntam cu un lucru pe care nu mi-l puteam explica, deoarece ştiam bine felul drept de a fi al bărbaţilor de la munte, a respectului ce-l purtau aceşti bărbaţi familiei şi, în special, soţiei. Cu atât mai mult mă bulversa acel obicei. După multe peripeţii am ajuns şi eu ca Moş Ion Roată să mă lămuresc. Fenomenul acesta, ce-mi părea oarecum şocant, era : de ce soţii, bărbatul şi soţia, care trăiau în satele de munte, nu mergeau alături pe drum, când mergeau împreună? Răspunsul mi l-a dat tot o femeie.