Familia Ilenei avea aşezată casa pe buza unei râpe la care “lucra” neostoit Someşul. Vara băieţii vara făceau un dig care oprea apa ca să se poată scălda, dar şi pentru adăpatul animalelor şi a altor treburi gospodăreşti. Între băieţi şi fete de vârsta lui, Kosma se simţea altfel, mai împlinit. Toate au fost bune dacă o ultimă umilire nu l-ar mai fi aşteptat şi acum. La scaldă intrau în apă complet dezbrăcaţi. Kosma se ferea să facă baie în public, nu doar că era străin, dar era atât de slab că el încă n-a văzut, dintre atâţia tineri, unul la fel ca el şi asta-i dădea o sfială aparte Apoi a fost chemat la recrutare deodată cu fraţii Ilenei, care au auzit că el a fost casat pentru că avea TBC. Cu Ileana n-a schimbat mai mult de un “bună ziua” sau „la revedere”, dar în sufletul lui era o speranţă că fata-l simpatizează şi mai devreme sau mai târziu va găsi calea spre inima ei. Scoaterea lui din evidenţele comisariatului pe motiv de boală a dus la ratarea tuturor viselor sale de bărbat. Dacă nu eşti bun să mori în război, cât de bun vei fi să trăieşti, să ai o familie, să-ţi întreţii acea familie, când existau servicii doar pentru bărbaţi, numai bărbaţii îşi întreţineau familiile. Rupându-se şi această ultimă filă a necazurilor sale, s-a dezbrăcat şi el cum i-a văzut pe ceilalţi, la pielea goală şi din vârful râpei s-a aruncat în Someş să se înece. Cineva să fi strigat şi, cum Alexandru şi Emil erau acasă, au sărit după Kosma şi l-au scos din Someş. Era zdruncinat şi nu vorbea coerent. L-au îmbrăcat şi l-au dus acasă. Cum, necum, la văzut şi Ileana A văzut că iubitul ei avea o aţă la brâu, aţă de care nu s-a lepădat nici atunci când a vrut să se înece. Aţa aceea i-a rămas ca un cui înfipt în cap. Timpul nu ne aşteaptă să ne rezolvăm toate problemele, aşa că cei doi fraţi, alături de toată floarea bărbaţilor din sat, au fost luaţi la oaste şi au plecat la război în Răsărit. Ciudăţenia târgului. Plecând toată floarea tânără din sat, deverul lui Kosma a crescut enorm. De fapt, între copii şi moşi el era singurul fecior şi bărbat care mai corespundea acestor cerinţe. Cum fetele din sat se înghesuiau să îi facă apropouri lui Kosma, să nu spunem curte, Ileana a văzut că în aceste condiţii fetele, “prietenele”, ei erau capabile să-i fure iubitul. În schimb, nevestele tinere care-l pofteau îi făceau propuneri fără ruşine. Să fi iubită şi să-ţi pierzi iubitul ar fi o dovadă de nepricepere şi neîmplinire sufletească, mai ales că propunerile venite de la fete şi neveste pur şi simplu îl inhibau pe Kosma. Cum ar spune poetul Coşbuc:”Nu te-ai priceput”. Într-o zi de sărbătoare, Ileana l-a invitat pe Kosma la masă. După ce au terminat servirea mesei, au spălat în cuhne împreună vasele, când Ileana îl întreabă:
– Tu, Kosma, de ce porţi, tot timpul, aţa aceea la brâu ?
– Când mă vei lua de bărbat o să-ţi spun.
– Te iau, spune-mi.
– Îţi spun atuncea, până atunci mai este. Întâmplarea a făcut ca înainte de a pleca efectiv pe front fraţii Ilenei să beneficieze de o scurtă permisie în care-şi luau rămas bun de la ai lor. De acest eveniment a profitat Kosma, cerând-o pe Ileana de soţie, de la părinţi, de la familie.

Ciudat era că omul acesta, Kosma, bolnav de o boală incurabilă, în aceste momente era cel mai invidiat om de pe aceste locuri şi mai ales de acei ce trebuiau să plece pe front. Uneori avea impresia că oamenii se gândeau mai mult la moartea lui decât la viaţa sa, altfel…
În acea perioadă în Rodna trăia un profesor bun care se numea Alupi. Era şi el TBC-ist căruia medicii i-au spus că boala aceasta este activă până la vârsta de patruzeci de ani. Până atunci poţi molipsi şi pe alţii dacă nu respecţi condiţiile de izolare şi în general nu ai contact fizic cu alte persoane, indiferent prin ce obiecte sau raporturi. După câte se vede, nici atunci tinerii nu se omorau după sfaturile bătrânilor, cum era şi în cazul nostru, deoarece tinerii ştiau că n-au voie să se căsătorească cu un bolnav de plămâni, un TBC-ist activ. Nimic nu i-ar fi putut opri pe Ileana şi Kosma de la această hotărâre. Medicii probabil considerau că între a fi omorât de război şi a muri de TBC nu este nici o diferenţă, de aceea nu mai puneau nici un fel de oprelişti căsătoriilor. Dacă cineva dorea să facă acest pas în acele vremuri, facă-l liniştit! Voia Domnului peste toate, chiar şi atunci când vremurile erau critice. Faptul că domnul Kosma era un taciturn, că nu-i umbla gura fără rost, nu însemna că îşi neglija profesia. Acest bărbat cu părul de abanos cârlionţat arăta foarte bine şi în realitate, nu numai în poza care pentru prima oră şi-a câştigat locul şi în buletinul de identitate, dar şi în inima Ilenei. Buletinele de identitate de atunci, de fapt “azvaisul” erau o descriere a persoanei făcute de un funcţionar care se baza doar pe semnalmentele persoanei respective, semnalmente care uneori le puteau fi comune la o sumă de indivizi.
Personalizarea acestor semnalmente se făcea doar la acei care aveau “semne particulare” ce uneori erau jignitoare, deoarece era destul că “le purtai”, nu să ţi le mai faci şi publice. Aceste “pretenţii” la noile buletine la care se ataşa fotografia, această găselniţă proaspătă, te ferea de dezbrăcare pentru “aflarea” semnelor particulare pe corp. În timp ce unii pe fronturi reuşeau să păcălească în diferite feluri moartea, Kosma s-a specializat în varii meserii devenind unul dintre oamenii de bază, nu numai la Fabrica de pe Valea Mare, ci la toate motoarele cu aburi şi cazane sub presiune şi transmitere de putere din Valea Rodnei. Prin anii antebelici şi în unele cazuri mult mai târziu, forţa propulsoare a unei fabrici şi chiar a locomotivelor era un motor cu abur. La fabrica din Valea Mare, volanţii motorului cu aburi aveau diametre de peste cinci metri şi greutăţi care depăşeau mia de kg. Pe volanţi se monta o curea lată din piele, care transmitea unui arbore lung, calat pe lagăre, mişcarea preluată de la volanţii uriaşi. Pe acest ax lung erau amplasate multe roţi de preluare a mişcării tot cu curele late din piele la toate maşinile care aveau nevoie de forţa acelei mişcări de rotire. Aşa se antrenau: strungurile, polizoarele, gaterule, de fapt orice utilaj. S-a întâmplat că axul de susţinere a volanţilor uriaşi ce transmiteau mişcarea şi forţa motorului cu aburi s-a ovalizat.

Cele câteva tone de metal din care se constituiau aceste subansamblurile necesitau cam o lună de zile numai pentru demontare., o lună-două montarea şi rodarea şi cât o vrea Dumnezeu transportul şi reparaţia propriu zisă. Patronul a trimis după “Domnul Kosma”. Acest personaj a făcut atunci, în acele vremuri, primul portcuţit mobil cu care a strunjit pe loc axul motorului cu abur, de fapt motorul fabricii, fără a demonta piesele gigant care ar fi necesitat şi nişte instrumente de ridicat ce pe la noi încă nu se numeau macarale, ci doar vinciuri şi cricuri, palane. Şi chiar dacă ar fi existat vreo macara pe undeva, drumurile forestiere n-ar fi primit-o. Cât s-a putut bucura patronul respectiv de realizarea acestei reparaţii după acea metodă nu se poate spune. Ce se poate spune este că meseriaşul Kosma a fost premiat cu un salariu (11milioane), un ceas de buzunar cu capace de aur, şi un câine dresat în Germania, Rex, pentru o lucrare care a durat doar două zile. De regulă, după asemenea “aventură”, vestea, boiul, ţi se duce repede. Au început a-i curge alte prestaţii ce erau compuse doar din lucrări pe care alţii nu erau capabili să le facă.
În acea perioadă de înflorire a relaţiilor şi a veniturilor, Ileana s-a dus la “Moara de case” un loc unde un ţăran mai isteţ având câţiva dulgheri pe lângă el ciopleau lemnele şi le asamblau în locuinţe cu două camere care se vindeau bine acelor care-şi doreau o locuinţă. Îmbinările erau făcute “în mucuri”, ceea ce presupunea ca lemnele să fie întregi. Erau mai greu de purtat, dar se puteau pune laolaltă în două trei zile, putând intra în casă. Casele din lemn nu se tencuiau imediat, ci doar când puteai, când adunai cele necesare. Se putea locui în ele dacă lemnul din construcţie era făţat pe patru feţe. Practic, nu existau zidari la ţară. Se aduceau două, trei căruţe de pământ, o căruţă de bălegar de cal, o sarcină de paie, se frământau şi pe bârnele pe care au fost bătute nişte laţuri se”izbea” casa. Acesta era termenul uzual. Părinţii Ilenei i-au dat o buză de pământ lângă drum, unde şi-au aşezat locuinţa nouă, în care de acum se vor adăposti şi cei trei copii care-i aveau deja.
Am putea zice că familia domnului Kosma a ajuns la apogeu. Anii lui de muncă, mobilizarea “pe loc”, tehnologiile de lucru elaborate de el, neobişnuite pentru nivelul tehnic din acele vremuri în România, l-au adus “în faţă” în memoria oamenilor. Corectitudinea arătată i-au adus preţuirea şi totodată şi postul de Şef de Cadre după naţionalizare. Kosma, în afară de familie şi profesie avea o pasiune cam ciudată pentru el, care niciodată n-a putut practica acest sport. Iubea fotbalul c-o pasiune de neegalat. Oriunde mergea, dacă era sărbătoare, prima dată se interesa de locul şi ora la care se va ţine meciul de fotbal, că celor din Bistriţa şi Rodna le ştia programul mai bine ca ora mesei. El, care până la arena de fotbal trebuia să se oprească de cel puţin patru ori, să-i vină suflul, să-şi poată lua un nou avânt spre pasiunea lui neostoită, fotbalul, n-a lipsit de la nici o partidă indiferent unde se desfăşura aceasta..