Cu toate că nimeni dintre cunoscuţii lor n-a fost niciodată pe acolo, veştile veneau şi auzeau multe lucruri tentante despre pământurile cu adevărat primitoare ale acelor locuri, care acum erau casă bună multor dintre conaţionali. Pe el, ce îl durea că nici unul dintre cei plecaţi nu era “format” topitor de hârtie şi atunci chiar ştirile bune le primea cu reticenţă. Au plecat mulţi mineri, butnarii, armurieri, dar nici unul topitor de hârtie. Cum se descurcau ei acolo, nu credea el sută la sută că aşa stăteau treburile. Şi totuşi ce să mai faci când aici deja nu mai era nimic de lucru. Şansele erau nule pentru multă vreme de aici încolo. Chiar dacă nu doreai să pleci, n-ai mai fi avut din ce trăi. Jolan, iubita sa soţie, s-a stins în sărăcia în care trăiesc deja de mulţi ani. El “a ajuns” la greutatea pe care a avut-o înainte de armată. Nimic nu mai putea să se schimbe în bine. N-avea rost să mai aştepte ca viitorul imediat să-i dea o şansă, care nu se mai iveşte, familiei sale. Ce altceva a rămas de făcut, decât să-i spună lui Kosma, fiului său, să decidă ziua în care vor dori să plece, până mai au cu ce şi sănătatea încă-i mai permite. Era cert că trebuie să părăsească aceste locuri care… ce rost mai are să vorbim când toată lumea ştie ce înseamnă pentru fiecare înstrăinat locurile natale şi ruinarea sufletului prin abandonarea acelor locuri care până atunci erau totul pentru el? Electricitatea a luat avânt în toată Europa, a adus multe locuri de muncă milioanelor de oameni, dar se pare că în domeniul lor, aici în Germania, momentan, în ultimii ani, topitoriile de hârtie, manufacturile de hârtie, pierdeau teren, erau pe cale de desfiinţare. Cancelariile şi-au pus ordine în arhive, documente şi consumau raţional din ce în ce mai puţină hârtie. Când s-au tradus Bibliile în limbile popoarelor a fost o explozie a cererii de hârtie, acum şi moda aceasta s-a pierdut. Să se apuce de “altceva”, la vârsta lui, nu se mai punea problema. Aici era cineva în această ocupaţie, învăţarea unei noi profesii, o nouă umilire…dar de câte ori poate fi umilit un om…şi…până la ce vârstă… Avea el o ştire mai neoficială că traducerile şi multiplicările Cărţii Sfinte în Est, de abia acum luau avânt. Dacă aceste zvonuri ar fi adevărate, familia lui şi a altora ar putea fi salvate. Poate chiar meseria lui, păstrată cu sfinţenie de familia lor, ar mai dăinui mult şi bine. Dar chiar dacă n-ar fi adevărate toate aceste zvonuri, noile stări de după 1848 cereau multe documente în acea parte de lume unde pământurile se confiscau şi se cedau după fiecare revoluţie, după fiecare schimbare de ordine şi mulţi doreau ieşirea din devălmăşie. Pe Gross Papa(tata mare-bunicul) nu-l interesau sufleteşte frământările pământenilor de acolo, dar prin ceea ce auzea se confirma că, în acea parte de lume, cererea de hârtie era în creştere şi acolo bănuia că ar fi poate singurul loc unde ar putea prospera din nou familia lui. Dar cum să meargă el, ce ar mai putea face după ce o viaţă şi-a ars plămânii în aburii de vitriol? Acolo i-ar trebui o altă viaţă. Una sănătoasă, tânără nu ceea ce a mai rămas din el, umbra lui. Şi dacă el nu pleacă, fiul său, familia fiului său nici nu concepe să plece fără el. Şi atunci spiţa lor, neamul lor se va stinge. Gross papa se zbătea cu gândurile sale.

Aici nu mai au pe nimeni, doar oasele bunilor ce-au apus demult lăsându-i în bunurile şi agoniseala lor de-o viaţă, strânsură care le-a prins bine… I-a susţinut pe ei şi neamul lor, dar acum s-a subţiat enorm de mult, de când a început criza aceasta. Un singur gând îl mai consola. Dacă s-a hotărât să plece Prinţul de Hohenzollern, dacă Majestatea Sa a acceptat România ca principat, nu poate fi aşa de rău acolo şi exista nădejdea că poate Excelenţa Sa se va mai interesa şi de ei, de acei urgisiţi de soartă, care, ca şi el, au îndrăznit să caute o viaţă mai bună, o viaţă mai prosperă în alt capăt de lume În definitiv este şi prinţul lor, al germanilor, nu numai al românilor. Din câte a aflat de la alţii care şi-au îndreptat paşii către acele meleaguri, oamenii de acolo sunt binevoitori, dornici de a învăţa lucruri bune, sunt receptivi la lucruri noi, sunt oameni cu bun simţ…atunci…
Convoiul cu care au plecat spre „pământurile făgăduinţei”, cei care mai constituiau familia lui Gross Papa, era mai mult o caravană a sărăciei. Cu toate acestea, ei aveau toate sculele de care aveau nevoie pentru a-şi putea câştiga cele necesare traiului zilnic. Cele profesionale erau ireproşabil întreţinute şi dintre cele mai performante. Spiritul german nu se dezminţea nici în familia lor. Cu multe peripeţii şi întâmplări mai mult sau mai puţin scontate, au ajuns la Bistriţa. Poate că nici lor nu le-a fost uşor drumul spre… ce urma să fie, dar sigur înaintaşilor lor le-a fost şi mai greu cu câteva sute de ani înainte de plecarea lor, când oamenii îi priveau cu ostilitate pe “musafiri” pe unde treceau. Acum parcă lumea s-a obişnuit şi cu felul acesta de oameni ce-şi părăsesc vatra străbună în căutarea unui loc mai propice traiului. Cu gândurile acestea se apropiau, de Cetatea Bistriţei. Gross Papa, moţăind în căruţă ca să-i treacă timpul mai repede sau poate să-şi alunge din priviri nostalgia care-şi făcea efectul, desfăşurându-şi etapele vieţii, amintirile, realizările, dar şi iubirile de care a avut parte. Era mulţumit de “oferta” vieţii făcută de Mântuitor pentru el. Din ceea ce ştia de la bunii lui, de la părinţii săi, pe toţi bărbaţii din familia lor, mai devreme sau mai târziu viaţa îi obliga la un examen major, examen care s-a dovedit şi se dovedea că nu poate fi trecut de altcineva dintre cei care-i înconjoară sau dintre cei cu care muncesc.. Cu gândul la această încercare a vieţii el, care a ajuns la vârsta asta când numărarea anilor îşi pierde rostul, era sigur că probabil „cumpăna” s-a înţepenit ori s-a pierdut, altfel cum se explică că până acum încă n-a venit. Este vorba de faptul că nu s-a “prezentat” până când ar mai fi putut şi el să poată “răspunde” acelui examen. Acu la ce probe de viaţă ar mai putea răzbi, el, cel ajuns umbra bărbatului de altădată.

Ajunşi în Bistriţa au tras la un han, loc renumit de ” pus burta la cale” şi de odihnă dar şi de poveşti şi informaţii care nu se puteau lua de nicăieri din altă parte. Au aflat mai multe decât au crezut, spiritul românesc fiind mai deschis ca cel prusac. Ciudat! Dintre ştirile cele mai preţuite au fost acele primite de la români despre conaţionalii lui germani, dintre care unii aveau rădăcinile emigraţiei cu 6-7 sute de ani în urmă. Ar fi putut spune că deja avea o situaţie a “stărilor” fiecărui sas de pe aici, a muncilor şi angajamentelor ce se puteau obţine, precum şi cum era plătită munca. După această “destindere” ce s-a făcut la Hanul Coroana, han cu pretenţii, Gross Papa cunoştea că nu trebuie să tragi la hanuri de tipul lui Trei Surcele, că lumea nici nu te-ar fi luat în seamă, te-ai fi făcut “neobservat” chiar de cei pe care-i vroiai viitori parteneri. Ai fi fost catalogat de “culduş” Ce pretenţii putea emite o familie care vine din Germania şi înnoptează la “Golu” sau “Trei Păduchi”. Momentan, trebuiau salvate aparenţele. Au aflat ce gatere lucrează, ce fabrici sunt şi pe unde sunt amplasate cuptoarele de olărit, într-un cuvânt nu se puteau plânge de locuri de muncă cu pretenţii în mecanică, de supravegheat cazane cu aburi şi chiar ceva la Uzina de produs curent. Cu toate acestea Gross Papa nici nu se gândea să se angajeze, să-şi ia un post. Clocea el ceva ce pe fiul lui îl scotea din sărite, îl dispera. Ciudat era că nici pe el, pe fiul lui, Kosma, nu-l lăsa să se angajeze. După vreo câteva zile, aparent de linişte, bătrânul a început să facă nişte vizite de curtoazie unor saşi din Jelna, cărora le-a adus vorbe şi scrisori de la rubedeniile din Germania. Într-o răbufnire de nervi, pe care a avut-o fiul său, Kosma, obligat să-l însoţească pretutindeni, răbufnire care avea ca substrat, comportamentul lui Gross Papa, i-a atras atenţia tatălui său, la care vedea acum această atitudine total ostilă scopurilor pentru care au venit aici, că nu face bine. Să fi peritor de foame în ţara ta, să emigrezi pentru a-ţi găsi o slujbă, un rost pe alte coclauri, ca să-ţi permiţi să-ţi duci traiul, şi eventual să pui ceva deoparte. Nimic din toate acestea, nu reieşea din preocupările actuale. Bătrânul se purta de parcă ar fi la o casă de “Kirandulas”. Parcă a uitat scopul plecării de pe pământurile natale. Doamne, i-ai luat deja minţile! Ce altceva poţi crede când era conştient că nu mai au bani nici de lucrurile de neapărată trebuinţă? Cu toate acestea, bătrânul se comporta ca şi cum toate erau la mână. Se enerva dacă-l zoreai să-ţi răspundă la întrebările care parcă fugeau în abis. Nici nu te lua în seamă. Kosma, în momentele sale de discuţie cu soţia sa, cu Melania şi-a manifestat chiar dorinţa de a-şi părăsi tatăl şi a pleca spre alte locuri. Îi stătea gândul să plece la minele din Rodna unde ştia deja şi el că este de lucru şi mai sunt şi saşi. Ar fi mers în mare grabă, dar, spre deosebire de bătrân care o mai rupea pe limba băştinaşilor, el nu ştia o boabă româneşte. În ciuda acestui fapt, i-a spus nevestei că mult n-o să mai stea aşa. N-au murit de foame în Germania şi au venit să moară între străini! Gross Papa vedea frământările fiului său, contradicţiile care au apărut deja între ei, dar nu încerca nimic pentru aplanarea relaţiilor dintre el şi Kosma. Dar fiul lui a observat că în dosul unor vorbe ticluite încerca să-l lămurească că acum cel mai important lucru pentru ei, este ca lumea aceasta de conaţionali care trăiesc aici, să nu aibă nici o clipă impresia că ei sunt faliţi şi unicul lucru care-l vor şi care este şi adevărat “să se arunce de gâtul cuiva”, deoarece, dacă va prima această impresie proastă despre ei, cum îi cunoaşte pe saşi, ar fi capabilă să le închidă toate uşile.