Şi atunci mai mult ca sigur ne vom “descurca” oarecum, doar n-om fi mai proşti ca alţii! V-a plăcut raţionamentul după care v-aţi ghidat viaţa? Atunci, cum de v-aţi dat seama că nu aşa ar fi trebuit să fie? Şi acum ce indicaţii aşteptaţi ca să vă schimbaţi comportamentul şi optica vieţii? Vă lipseşte curajul! O să-l aveţi cândva? Fiţi siguri că, dacă puneţi aşa întrebarea, nu-l veţi avea niciodată! Alunecarea pe o pantă începe încet, apoi se accelerează, ca, în final nimeni să nu fie capabil să mai frâneze acea alunecare. Aşa sunt şi compromisurile în viaţă. Încep cu un lucru nevinovat, cu o minciună mică, nevinovată, cu alta, după care nu mai putem ieşi dintre minciuni şi nimeni nu te va mai putea scoate. FIECARE ESTE STĂPÂNUL VIEŢII SALE. ŞI O FOLOSEŞTE SAU ŞI-O PUNE ÎN SLUJBA CUIVA CÂND CREDE!
Aceste gânduri mi-au fost retezate de aburul care aducea o aromă de cafea dinspre bucătărie. Nu pot să-mi dau seama de unde am primit această sensibilitate pentru cafea, eu, care am băut prima cafea la peste treizeci de ani şi cafeaua aceea era un ceai prelungit. Am făcut cunoştinţă cu acel fel de cafea în Cluj, la o rubedenie, unde m-am cazat în perioada cât am făcut un curs de perfecţionare. Pe atunci Clujul era renumit prin modul de preparare al cafelei. Exista chiar un fel de rând la unele cofetării, deoarece cafeaua acolo se servea pe jetoane. Un alt oraş unde se putea consuma o cafea bună în Ardeal era Baia Mare. Ca “specialităţi”, cafeaua se servea “scurtă” sau “lungă”. În acele vremuri trebuia precizat “ce fel” de cafea doreai. În Dej, fără acea precizare de care v-am pomenit, am primit o ceaşcă de 250g de cafea,”lungă”. Unul dintre consumatori a întrebat:”Primim şi pâine?”.Deci “m-am văzut” cu cafeaua destul de târziu, într-o perioadă când funcţionam ca asesor la Tribunalul Judeţean. Pe atunci, pentru prevenirea acestor acte antisociale, Tribunalul se deplasa să judece în localităţile unde se petreceau crime. Tocmai era de judecat o crimă la Vişeu. Misiunea completului de judecată pentru judecarea acelui caz “la locul faptei” era considerată a fi şi un proces de influenţare a populaţiei. Pentru prevenirea infracţionalităţii şi a unor fapte antisociale, în asemenea “acţiuni”erau cuplate şi alte organe. Aşa că deplasarea Comandantului de Miliţie din Sighet în întâmpinarea noastră, a completului de judecată, era considerată un gest de curtoazie şi compensare, dânşii participând la asemenea acţiuni, ca la o activitate proprie, de influenţare a maselor de oameni în combaterea stării infracţionale. Comandantul miliţiei de atunci, din Sighetu Marmaţiei, era un maior care cunoştea pe aproape toţi membrii completului de judecată. Ne-a rugat să mergem la o cafea, să mai schimbăm câteva cuvinte. Am intrat într-o cofetărie, în care, ca şi în alte părţi, era frig. Ne-am aşezat la masă şi maiorul, Comandantul miliţiei, s-a dus să comande cafelele. În local era destul de slabă lumina. M-am aşezat mai aproape de tejghea şi am auzit discuţia purtată de maior cu barmana:

– Domnişoară, te rog, serveşte-ne cu şapte cafele. Barmana care se întreţinea cu “un oarecine” îi spune:
– N-avem curent. (era vremea când lui Ceauşescu i-a venit ideea să întrerupă curentul din jumătate în jumătate de oră, dar n-am ştiut niciodată pentru cât timp se face întreruperea)Maiorul de miliţie vine la masă ca plouat şi se scuză pentru neplăcutul incident. Noi ne-am ridicat şi destul de încet ne îndreptam spre uşă. La o masă, câţiva tineri cu pletele până pe umăr şi cu o îmbrăcăminte destul de neîngrijită , sorbeau ceva. Maiorul se întoarce la bar ca ars:
– Fătucă, pletoşii aceia ce servesc? Între timp noi ieşisem pe uşă.
– Cafea ness.
– Mie nu mi-ai putut da o cafea?
– N-am ştiut că doriţi ness.
– Uite cum facem: până acuma nu m-am ocupat de tine, dar îţi promit că de azi nu te voi mai neglija. Pune tu cafelele acelea şi vezi cum le faci. După ce pleacă oaspeţii mei, o să revin la dumneavoastră . Maiorul, roşu ca sfecla, nu prididea cu explicaţiile şi scuzele cu care încerca să ne facă să uităm micul incident şi să ne reocupăm locurile la mese. N-am avut încotro, am reintrat în localul care între timp a fost privat şi de pletoşi şi am luat loc la masa, care, de această dată, avea o faţă de masă proaspăt scoasă din dulap, cu exact atâtea scaune câţi eram, şi – ciudat – parcă s-au aprins şi becurile. Au sosit cafelele ness…calde. Preşedintele Tribunalului Maramureş de atunci era şi el în acest complet de judecată. Pentru a ieşi din momentul acela bulversat ne-a povăţuit să ne grăbim că suntem în întârziere şi nu vom ajunge la orele zece la Vişeu. Ne-am băut cafelele şi am ieşit precipitaţi, parcă să fugim de penibilul momentelor anterioare. N-am ieşit bine din Sighet că fălcile au început să-mi joace fără nici-o comandă, dar şi fără a putea reacţiona cumva. Cine se uita la mine credea că-mi este frig. Nu pot zice că nu-mi era, dar aceste mişcări necontrolate ale maxilarului erau reacţiile organismului la cafeaua băută. Cafeaua comandată de tovarăşul maior, a fost făcută atât de concentrată de “acea fătucă” că îmi da o stare de exaltare care pornea de la fălcile mele. Poate că acea cafea s-o fi făcut “domnişoara” pentru altcineva şi din greşeală să mă “fi nimerit pe mine, dar fenomenul acesta s-a manifestat numai pe mine, ceilalţi erau „bine merci”. Preşedintele tribunalului văzând cum îmi umblau fălcile ca la turcă, i-a spus şoferului s-o facă la dreapta. Acesta a luat-o pe un drum, cum spun comentatorii de la curse, macadam, pe care n-a fost şi poate nu va fi niciodată asfalt. Nu tare departe era bariera de stat, barieră închisă continuu care era graniţa între noi şi URSS. Ofiţerul grănicer, după ce s-a prezentat, a salutat respectuos pe unul dintre judecători, apoi a ridicat bariera. Am intrat în satul Bocicoi unde exista o şcoală de corecţie pentru minori. Atunci mi-am dat seama cum de-l cunoaşte ofiţerul grănicer pe judecător. Da, a avut dreptate Preşedintele tribunalului. Aici nimeni nu poate să-şi stăpânească lacrimile şi fiecare se străduieşte să şi le înghită. Aici nimeni n-a observat că-mi bat fălcile, deoarece toţi eram la fel de mişcaţi de cele văzute. Nu am stat mult, dar după toate cele văzute la acel orfelinat, nimeni nu şi-a mai adus aminte de păţania mea. Toţi aveau alte gânduri, date de acest loc uitat de lume, cu aceşti copii care erau foarte aproape de stadiul de sălbăticie, deoarece, nu mai vedeau pe nimeni cu anii. Era o stare care ne însoţea pe fiecare şi ne apăsa ca un cer de plumb. Am trecut de priveliştea dezolantă cu copiii nimănui şi nu mi-am dat seama că “jocul maxilarului” s-a oprit. Din acea zi, mi-am propus, chiar dacă se vor mai ivi asemenea ocazii, să nu mai servesc cafele comandate de miliţieni, chiar dacă intenţiile lor sunt lăudabile, aşa cum a fost şi în cazul nostru, pentru că acea cafea a nimerit unde n-a trebuit…

Gross Papa stătea pe şubreda-i bancă de lemn, făcută de bunicul bunicului său şi la care nimeni n-a mai încercat măcar să mai pună ori să mai repare ceva, s-o consolideze. De ani buni parcă a uitat lumea de ea, de aceea acum trebuia să te aşezi cu grijă, să nu se urnească sub propria greutate. Nu numai banca, nici gardurile, nici chiar coteţele animalelor, nici bandurii casei, ce să mai spunem de scândurile cu care au ştablonit cândva casa, toate erau îmbătrânite, roase de vremi. Pe ici, pe dincoace, un ochi mai atent, putea “găsi” în anumite spaţii, locuri prin care să vadă în pod printre rosturile sau găurile dintre scânduri. Familia lor, altădată meseriaşi de excepţie care aveau renume în tot Landul, ba chiar şi în ţară, “topitori” de hârtie din tată în fiu, membri de frunte ai breslei şi ai obştii, erau acum faliţi şi se aflau printre acei meşteşugari pe care soarta-i împinge să dispară. Pe aici nu se mai cerea hârtie. Topitoriile de hârtie se închid unele după altele. Părinţii lui, la vremea lor, au fost chemaţi să meargă-n Transilvania. Dar el, încăpăţinat ca un catâr, nici nu a vrut să audă despre aşa ceva. Cum să părăsească el locurile unde îşi odihneau oasele bunii şi străbunii lui? Dar azi problema lor era mai gravă. S-au întors vremurile. Acum trebuia să le plângă de milă celor vii, morţii mai puteau aştepta. Îndoiala nesiguranţei îi sfredelea sufletul continuu. Ce le-ar putea oferi mai mult un loc străin, îndepărtat, necunoscut. Ar putea avea “acolo” mai mult decât aveau sau, mai bine zis, n-aveau ei aici. Ce era acea tentantă Transilvanie aşezată dincolo de pădurile dese ale Carpaţilor?