Vă mulţumim şi aşteptăm scrisorile dumneavoastră -Redacţia-
Una din scrisorile de răspuns la invitaţia lui Sebi, suna cam aşa:
Domnule redactor
Mi-a venit greu să vă scriu pentru că trebuie să vă mărturisesc că pe vremuri nu de mult apuse, am colaborat la mai multe ziare şi se scria aşa cum se ştie că s-a scris, de aceea am crezut că şi ziarul Dumneavoastră seamănă cu bancurile noastre din ‘68, dată după care s-a închis libertatea şi cei cărora le-a rămas numele scris pe ceva au avut multe aventuri neplăcute. Ori aceste lucruri nu se uită uşor. Motivul acesta a fost cauza reţinerii mele de-a colabora cu Dumneavoastră. Acum, văzând deschiderea ziarului faţă de problemele cetăţeanului, vă promit că o să vă mai deranjez şi eu cu gândurile şi sufletul meu. Am rămas plăcut impresionat cât sunt de receptivi cititorii Dumneavoastră, de multitudinea şi stringenţa problemelor. Problemele oraşului, ale judeţului, ale minerilor, ale poluării şi, aş putea spune, astăzi nu există probleme care ne macină şi care să nu fie dezbătute în ziarul Dumneavoastră. În afară de cele enumerate se sesizează nesiguranţa generală, necesitatea protejării persoanelor, a avutului personal cât şi a persoanelor fizice şi unele reacţii ale părţilor citate: citadinul şi oamenii de stat. În acest context şi eu îmi pun întrebarea cu mult regret, alături de 23 de milioane de români: unde sunt cei ce înainte de alegeri ne promiteau sarea şi marea (sarea s-a scumpit de 4000 ori (patru mii!) iar de mare ce să mai povestim, mai sunt o mână de oameni care au mai putut renunţa la salariul pe o jumătate de an, ca s-o vadă). Trist este că nu se implică în lucruri care de ei au fost generate. Asta am dorit să vă relatez, să zicem, în prima mea luare de contact cu Dumneavoastră, închei asigurându-vă de sincera mea consideraţie.
ing. Ducu

În acest caz, zise Sebi, nu ştiu de ce nu am putea publica o altă scrisoare? Să vedem pe care? Am aici o scrisoare, este o dramă petrecută într-o localitate minieră. Povestea-i cam lungă, dar e frumoasă, aşa că toată foaia va fi dedicată numai ei. E bine să ştie şi gălăgioşii şi profitorii de azi cum se lucra şi se trăia nu cu mult timp în urmă.
Scrisoarea era scrisă de una din rudeniile lui Simion, care-i eroul acestor întâmplări, profesor de română la un liceu şi avea următorul conţinut:
Uneori se întâmplă ca într-un sat să se potrivească, ca în acelaşi timp, să fie mai multe fete de măritat decât băieţi de însurat. Acum, la noi era invers, erau mai puţine fete de măritat, sau poate doar mai puţine cele de luat în seamă la o aşa întreprindere şi de această dată băieţii erau mai mulţi. Fata căreia de această dată i-a venit sorocul era Lena. Era singură, iar băieţii erau şase. Concurenţa era aşa de mare că, atunci când se organizau jocuri, băieţii, pe rând, cumpărau muzicanţii, duminică de duminică, şi se întreceau în inventivitate ca să poată sta mai mult timp cu ea, s-o poată juca mai mult.
Şi până acum, întotdeauna era multă lume la jocul de duminică… dar în ultimul timp nu mai încăpeau în nici o şură, atât de mulţi veneau. Uneori, mai jucau şi ceilalţi, dar tot timpul, ochii tuturor erau aţintiţi la cei şapte…

De cum începea muzica şi jocul, Lena era cerută la joc de cel care în acea zi cumpărase muzica. El avea dreptul să comande cu ce să înceapă jocul în ziua respectivă. Dar, cam atât comanda el… Al doilea dans era al altuia şi tot aşa se perindau băieţii şi cu toţii jucau numai cu o singură fată. Cum Lena trebuia să danseze toate jocurile, cizmele ei, săracele, trebuiau să fie reparate săptămânal. Într-o iarnă a sfârşit patru perechi de cizme… Sigur că feciorii puteau să-şi aducă şi alte fete… doar erau încă destule, dintre cele bătrâne, nemăritate, sau cele care intrau în joc pentru prima dată la 13-14 ani, dar ei nu… Cu toţii se credeau vrednici de Lena şi ea nu se putea compara cu nici o altă fată. Atunci când jucai cu Lena, uitai de întreaga lume… Nu ştiu dacă toţi erau îndrăgostiţi de ea, dar cu toţii se ţineau la fel de tare, atunci când se punea problema, de cât ţin ei la Lena?… cât o iubesc?…
După o vreme această problemă a început să intereseze întregul sat. Poate că unii dintre băieţi s-ar fi gândit să-şi aducă o fată din alt sat, că fete erau, chiar foarte frumoase, dar nimeni nu vroia să renunţe de bunăvoie la Lena. Bătrânii, şi în primul rând, părinţii băieţilor, începeau să se îngrijoreze de această competiţie neobişnuită. Nici unul din ei nu-şi dorea – nici măcar pentru Lena – să-şi vadă băiatul tăiat de ceilalţi. De aceea, părinţii băieţilor, mai ales mamele lor, n-o vedeau cu ochi buni. Când ea ieşea în sat, îşi trăgea baticul pe ochi şi, salutând în dreapta şi în stânga, păşea fără să se uite la nimeni. Deja trecuseră opt luni, de când cei şapte se ţineau împreună. În sat domnea o atmosferă tulbure. Nici nu ştiai cu cine să vorbeşti, că nu se ştia cine cu cine ţine. Îşi urmăreau mişcările reciproc. Băieţii, cu toţii, erau nişte oameni vrednici, frumoşi, şi nimeni din sat nu le-ar fi dorit rău nici unuia.
Atunci când vreo femeie era întrebată, să-şi spună părerea despre această poveste, ea îşi făcea cruce şi te lăsa singur…
Înainte, erau prieteni la cataramă, lucrau împreună în pădure (la butin), la tăiatul lemnelor, acum… De doi ani, Simion şi Alexa s-au lăsat de butin şi făceau cărăuşie la mină. Lui Simion îi pierise un cal şi se apucase să lucreze în băi ca miner. Mai lucrase el si înainte cu tatăl său, aşa că meseria nu-i era străină… Acum bătea un puţ de 200 de metri. Alexa tot cărăuşie făcea, de la gater la orizontul minei respective. Ion, Ştefan, Mihai şi Iosif, lucrau mai departe, tot la butin. Se mai întâlneau, peste săptămână, mai intrau în cârciumă să bea câte un deţ. Povesteau între ei, dar niciodată despre Lena. Se putea spune că nimeni nu-i auzise, niciodată, rostindu-i numele. Tot aşa se putea zice că nimeni nu a văzut-o pe Lena cu vreunul dintre ei, nici ziua, nici noaptea. Întotdeauna erau de faţă toţi şase, sau nici unul… Cum în această poveste nu se anunţa nici un sfârşit, dar mai cu seamă unul fericit, cei bătrâni au început să se sfătuiască între ei. Dacă nu se termină cu această poveste, totul se poate transforma într-o nenorocire. Cei şase aveau şi ei familii, neamuri, ori asta ar putea pune tot satul în picioare, dacă acest lucru este lăsat să fiarbă mult. Cum lucrurile rele se prind mai repede decât cele bune şi vrajba se întinde cu o iuţeală mai mare ca focul, moşii s-au hotărât ca în prima duminică de Paşti să cheme părinţii flăcăilor şi ai fetei, după terminarea slujbei, la biserică, la o convorbire cu preotul satului, ca să termine odată cu această situaţie deosebită şi generatoare de necazuri. Până atunci mai era o duminică de joc.

De această dată Ion a fost acela care a cumpărat muzicanţii. Jocul a început din nou. Şi acum era de faţă tot satul. Erau acolo şi copiii şi babele şi moşnegii. Nu lipsea nimeni şi, de jucat, jucau numai cei şapte, şi numai pe rând… Fiecare băiat a jucat-o de şase ori pe Lena… Ai fi tentat să zici că a strâns-o în braţe… dar nu era aşa. În jocul celor şase niciodată nu s-a întâmplat aşa ceva. Obiceiul era ca la terminarea unui dans s-o strângi în braţe şi apoi să arunci fata în sus. S-o strângi din nou şi s-o săruţi… Acest obicei, în cele opt luni scurse, nu s-a respectat, ei se limitau doar să joace, foarte conştiincios, lovind cu cizmele pământul de parcă el ar fi fost de vină că în sat exista doar o singură Lenă… Cu toţii purtau cuţite la picior, dar nu erau scoase niciodată, chiar dacă se luau la bătaie. Forţa lor fizică le permitea ca printr-o simplă strângere să-şi anihileze adversarul… Oare ăsta să fi fost motivul pentru care n-o strângeau pe Lena în braţe? Nu se ştie… În timpul jocului, de câte ori se roteau şi soarele lovea în oţelul mânerelor de cuţit, privitorilor le treceau furnicături prin şira spinării… Acum, în timpul jocului nu se mai striga aşa cum era obiceiul, nici nu se mai fluiera pentru a-şi manifesta extazul… plăcerea dansului… acum dansul era tăcut… era… Toţi şase aveau ceva în comun… improvizau figuri de dans şi dansau aşa de frumos că-ţi era mai mare dragul să-i priveşti şi multora nu le părea rău că ei nu participă la dans. Erau mulţumiţi cu rolul de spectatori. Mai erau şi alţi băieţi care dansau frumos, dar ei ori nu şi-au găsit perechea, ori nu aveau atâta antrenament cum aveau ăştia, care te uimeau cu dansul lor minunat, dar în acelaşi timp parcă te băgau în răcori cu starea lor de încordare.
Dimineaţă, cu toţii au fost la biserică. A fost o slujbă obişnuită. Abia seara… la vecernie… la sfârşit… părintele a făcut un anunţ… anunţ care în mod obişnuit se făcea la slujba de dimineaţă. A anunţat că: Simion şi Lena se vor căsători în luna august, iar noi le dorim casă de piatră!… Cine are ceva de spus…
Vestea căzu ca un trăsnet… În biserică era linişte… Băieţii stăteau în dreapta, în spate, şi fetele în stânga. Cei cinci s-au apropiat de Simion… Lumea stătea încremenită… cu toate că nici o mână nu s-a ridicat, nici un cuţit nu s-a scos… Lena a ţipat … Atât. Cei cinci cu trupurile lipite de Simion, stăteau cu mâinile strânse. Nimic şi nimeni nu se mişca în biserică. Fetele au înconjurat-o pe Lena şi au încercat s-o îmbărbăteze. Ion a mers la Lena, i-a luat mâna şi a condus-o până la Simion, le-a unit mâinile şi i-a condus afară. Pentru prima dată, la ieşirea din biserică nu ieşea un copil, o babă, ci o pereche condusă de cinci flăcăi, flăcăi ca brazii… Lumea răsufla uşurată… Pe chipurile împietrite ale flăcăilor se rostogoleau bobiţele sărate ale înfrângerii inimii lor… Toţi cei care au fost la biserică i-au condus pe tineri acasă. Toată lumea se bucura că această poveste se terminase, poveste care tensionase aproape un an întregul sat. Cu toţii aveau o părere de rău pentru cei cinci neconsolaţi. Au umblat multe vorbe, fiindcă nu s-a ştiut şi nici azi nu se ştie când anume s-a înţeles Lena cu Simion… căci poate nici o cetate nu a fost străjuită aşa de tare ca şi casa Lenei, în aceste opt luni… Şi totuşi s-a putut şi s-a făcut şi asta. În august, la nunta lor, a fost tot satul. iar dintre cei şase prieteni, unul era cu mireasa, iar ceilalţi cu logodnicele lor.
Dintre cei cinci nici unul nu a luat fată din sat.