Nu mai puteam de nerăbdare să vedem concursul. Da .. dar omul nu putea să ridice pietre cu diametrul mai mare decât cel amintit … Era peste puterile lui … şi ăsta era un foarte mare dezavantaj pentru el … Nu avea ce să facă, trebuia să le spargă … Asta ne-a dat de înţeles că acum, omul este nedreptăţit, dar cum concursul începu, nu se mai putea amâna. Aşa că … Pietrele fiind mai grele, mai mari, se încărcau greu şi cu cupa maşinii de încărcat. Trebuiau două – trei manipulări până ce reuşea să încarce o piatră, ca, în momentul în care o ridica, să-i fugă din cupă. Operaţia se relua, ca eşecul să se înregistreze şi pentru a doua oară…
Ce să mai vorbim … a ieşit cu o victorie zdrobitoare ajutorul de miner. Abătuţi, l-am felicitat şi am plecat …
După câteva zile maşina de încărcat a fost trasă undeva, mai deoparte … unde să nu încurce pe nimeni …
M-am întâlnit cu minerul, cu ajutorul lui şi i-am întrebat direct:
– De ce nu vreţi să folosiţi maşina de încărcat?
– Cine a spus că noi nu vrem s-o folosim?
– Am fost aici… vă cunosc… este evident că nu doriţi aşa ceva în front.
– Asta, aşa-i !
– Şi de ce?
– Dacă ne bagă maşină, atunci ne măreşte norma … acum noi … cum s-ar zice avem deja un antrenament, dar dacă o să ne domnim cu maşina… atunci când ea se va strica … nouă cine ne va face planul ??! … Şi ce plan o să fie ăla ? nu după om, după maşină ! … Şi atunci noi ce o să mai mâncăm? … Lucrul acesta nu l-au înţeles cei ce au adus maşina. Ei nu au vrut ca noi să lucrăm mai omeneşte … ci ca ei să scoată mai mult de la noi… ceea ce este cu totul şi cu totul altceva… Acum, în orice front va fi băgată maşina, omul îi este superior, fiindcă norma este dată după om … dar atunci când va fi dată după maşină … este sigur că omul nu va mai putea concura cu maşina niciodată… În această mină, uitată de Dumnezeu, unde ajutorii de mineri concurau cu maşina de încărcat şi celelalte profesii aveau o stare de spirit asemănătoare. Cunoşteam bine această religie care se numea MUNCA. Aici, dacă problemele producţiei îi permiteau muncitorului un respiro, el nu pierdea timpul, îşi făcea scule, dispozitive, pentru el sau pentru alţii, într-un cuvânt, muncea tot timpul… Muncea 480 de minute… Atunci când, pentru prima oară, am fost angajat într-o uzină mare din oraş, când am observat că aici un respiro nu înseamnă muncă accelerată, ci căutarea unui loc unde să-ţi pui capul şi să dormi, mi-am dat seama că aceştia sunt de altă religie… Era un semnal care spunea că aici deranjezi, dacă pretinzi muncă…
Cuvântul Domnişor la români nu înseamnă numai domn mic… sau pui de domn, sau domn necăsătorit, el are şi echivalentul în copilul stăpânului şi copil studios. La noi nu se spunea despre cineva care era student, studentul, ci domnişorul.
De aici provine respectul faţă de acel om… respectul cu care-l pronunţă acea persoană, care este conştientă că nu va ajunge niciodată, că el nu va şti niciodată atât cât ştie acest copil învăţat – domnişorul – de aici provine o afecţiune şi un respect faţă de acel om învăţat, ceva intangibil pentru mulţi… Asta era pe vremuri.

Am venit noi… Din ceva frumos am făcut un lucru obligatoriu, o siluinţă. I-am obligat să-şi ia diplome şi celor ce nu numai că nu au vrut, nu au avut chemare, dar şi acelor care, pur şi simplu, şi-au bătut joc de şcoală, în general şi de dascăli, în special. Dacă până nu de mult un ministru avea terminat un liceu cu 10 clase şi o facultate de trei ani (cea muncitorească) sau de patru ani cea obişnuită… Acum, noi îi obligăm pe toţii să facă măcar atâta şcoală…
Atunci când un bun de preţ devine bunul tuturor îşi pierde valoarea, el nu mai este de preţ, este terfelit şi uite aşa noi ne-am terfelit şcoala!, învăţământul !… Aceşti forţaţi prin şcoală şi de care nu s-a legat nimic, doar diploma ce i-am împins-o în buzunar şi asta cu totul pe gratis, fără nici o muncă, fără nici un efort din partea lor, aceştia au devenit egalii celorlalţi, ai celor pentru care şcoala a însemnat ceva… cei care au primit şi au dat ceva şcolii…
Dar a venit omul nostru făţat, care fiind egal cu toţii, dar mai obraznic şi mai prost crescut, îi trata pe ceilalţi fără nici un respect. Părinţii lui sunt lipsiţi de respectul lui, ei fiind de vină că l-au împins în şcoală… Lipsa de respect pentru dascăli, cei care l-au obligat zi de zi la umilinţe, şi lipsa de respect pentru societatea care l-a chinuit şi acum nu se grăbeşte să-i ofere totul iar el, bineînţeles, vrea doar să profite. El are pretenţia să aibă un salariu din care să-şi poată cumpăra măcar o maşină, un studio de sunet, un video, apartament etc.
Dându-li-se acestor oameni ceea ce ei nu meritau, acum ei ştiu să pretindă TOTUL, totul fără ca să mişte măcar un deget… şi uite unde am ajuns… ei ne dau ordine… ei ne dau legi…
Am plecat de la ajutorul de miner, care se lupta cu maşina de încărcat şi pe care a învins-o, este adevărat, doar pentru scurt timp şi, uite, am ajuns la ăştia, care vor totul pentru ei…
Apropo… oare ce căutau acei mineri în Bucureşti?… În hainele lor de protecţie…
Poate că nu au înţeles ceva!… Poate că ei nu au înţeles că, a te plimba în hainele statului, violând şi furând, nu sunt atitudini demne de un om… Poate că ei nu au înţeles că ridicându-le lor, numai lor salariile – salarii care sunt şi au fost cele mai mari din economie – va creşte costul cărbunelui şi cu asta tot românul va fi mai sărac. Noi toţi trebuie să le facem lor filodorme?… Dar, oare, ei nu au înţeles că preţul ridicării salariilor, şi aşa foarte mari, este viaţa şi sângele pensionarilor şi al bugetarilor, cărora, ei, prin fapta lor, le dau în cap? Orice fărâmitură ce se ia în plus, se ia de la ei. Ei sunt cei anihilaţi… iar pensionarii şi bugetarii nici greve nu pot face… aşa… !…
La celelalte regii, salariile de mineri au ajuns la 1.000.000 lei, aici, la cărbune, salariul fiind mai mare, este de 2.500.000 lei.
Şi dacă ce se ia de la pensionari nu le ajunge, restul se ia de la sănătate şi învăţământ, care sunt plătiţi numai cu 35% din salariul pe care-l merită (şi care l-au avut în ‘89), pentru care au muncit, salariu care este mai mic ca salariul unui ajutor de zugrav, sau al unui ajutor de fierar, despre care ştie toată lumea că nu-i împinge şcoala din casă. Aceste nedreptăţi dacă le raportăm la profesori şi medici, vă rog să spuneţi dacă nu ne batem joc de ei, într-un mod inacceptabil?… şi unii se mira că la asemenea facultăţi nu prea se mai înghesuie candidaţi…

Să vină şi la noi un Lech Wallesa la putere, care să fie dispus să pună la dispoziţia învăţământului bijuteriile şi aurul primit cadou de şefii statului polonez, învăţământului polonez care este unul dintre cele mai realiste forme de învăţământ din lume şi care nu permite fabricarea de şefuleţi direct şi numai din fiii şefilor!…la ei toată lumea-i muncitor cel puţin trei ani.
Acum, singur fiind, mă plimb pe unde vreau… în oraşul meu… dar atunci când sunt cu copiii, nu îndrăznesc să merg pe Strada Mare, deoarece comercianţii şi-au prelungit dughenele cu fel de fel de mese şi suporturi de care să te loveşti la fiecare pas şi care sunt sesizate de copii… nu pot fi ignorate, şi atunci eşti pus în situaţia ca ei să-ţi ceară şi tu să fii obligat să cumperi… să cumperi la preţurile cerute de ei… din ce domnule ?!
Sebi citea toate acestea şi îl cuprindea un sentiment ciudat: Doamne, câte probleme mai sunt pe lumea aceasta şi nu numai că noi nu le ştim, dar pe multe le ignorăm.
Hotărât lucru, redactarea ziarului de la şi pentru cititori este o soluţie bună, numai să nu ne depăşească evenimentele, să putem face faţă valului. Apoi Sebi îşi pregăteşte şpaltul pentru proaspătul ziar. El trebuie să facă din ziar atât un torent de poveşti, povestiri, întâmplări, dar şi să răspundă, să dea precizări, să interpună întrebările în faţa răspunsurilor şi invers, altfel cetăţeanul se simte frustrat, are impresia că vorbeşte în van, că nimeni nu-l ia în serios. Că ziarul este mai bun ca înainte, este indiscutabil, dar numai îndeplinind cerinţele mai sus amintite. În acest context, Sebi şi-a înserat în viitorul şpalt: Delegaţia de la Miskolc, unde face şi următoarele destăinuiri:
Dragi cititori, revenim cu precizări la accidentul suferit de Sandu, primul nostru solicitant al anunţurilor matrimoniale.
Redacţia ziarului nostru a aprobat o delegaţie, care s-a deplasat la Miskolc pentru a-l vedea la spitalul orăşenesc pe Sandu. Şi a constata starea în care se află. Cu o bucurie deosebită vă putem spune că accidentul nu i-a distrus ochiul (la început aşa se bănuia), el neavând nevoie de umana şi generoasa ofertă a doamnei care i-a promis unul din ochii Domniei Sale. Spre fericirea tuturor, Sandu vede, este întreg şi în maxim două săptămâni îşi va relua serviciul. Lovitura primită a fost puternică, fracturându-i maxilarul, dar din exterior nu se vede mai mult decât o contuzie, locul impactului piesei cu faţa lui. Deci, Sandu este bine şi în curând îşi va relua activitatea. Dragi cititori, surpriza surprizelor a fost că lângă patul de suferinţă al lui Sandu am găsit-o pe Sanda, domnişoara, este una dintre fetele care a răspuns anunţului dat de Sandu şi a fost prima care a cunoscut situaţia lui, cauzele accidentului şi unde este spitalizat. Aflase toate acestea de la fratele ei, care lucra în aceeaşi echipă cu Sandu, la acelaşi curs de perfecţionare din Ungaria. Ca o curiozitate, la Miskolc s-au întâlnit şi s-au cunoscut pentru prima dată. Sanda a mai rămas câteva zile să-l îngrijească, după care se va reîntoarce şi, bineînţeles, nu va ocoli redacţia noastră, aducându-ne ştiri proaspete de la Sandu. Până atunci o vom aştepta cu nerăbdare şi vom da glas altor voci, altor scrisori primite de la Domniile Voastre şi pe care, o să vă rugăm să le şi comentaţi, dacă simţiţi nevoia sau dacă le consideraţi mai importante, să le publicăm în gazeta noastră.