– Văd că tu nu ţi-ai depăşit momentul de iritare încă. Ai uitat că noi dăm curs în paginile care le avem la dispoziţie în ziar, scrisorilor şi întâmplărilor pe care cititorii le consideră că merită a fi publicate, care ar putea ajuta pe cineva. Deci, de la noi numai atât îşi doresc, şi, bineînţeles, odată cu aceasta, ne informează şi pe noi, redactorii acestui ziar.
– Bine, bine dragă Sebi, dă curs epistolei să vedem ce fel de tată-i acesta.
Scrisoarea începea destul de ciudat cu:
Buf! … unu. Buf! … Buf …două … apoi … trei … patru … bufnituri …. bufniturile se înteţeau şi pe măsură ce sporeau deveneau şi mai puternice şi mai violente, mai grăbite. Elevii erau în criză de timp … erau ultimii care trăgeau de uşi să se închidă. De la ei, de la uşile lor, veneau aceste bufnituri … bufnituri care scuturau tot blocul.
Pe scara noastră avem vreo opt elevi care, zi de zi, închideau uşile apartamentelor, cu zgomotele unor maiuri, a unor piue de apă.
Erau zgomotele de plecare la muncă a elevilor care trebuie să facă ceva, ca să poată închide aceste uşi curbate din PFL, care nu ar fi avut această soartă dacă nu se tăiau caloriferele de pe holuri, „operaţie dictată de SUS” şi nu am fi avut pe hol temperatura egală cu cea de afară şi în apartamente temperatura de altădată, de pe holuri! …
Bag seama, acesta era primul pas de intrare în Europa, cel a gândirii la rece.
În această ţară şi în această fază, unde pasta de dinţi a devenit o piesă rară, iar când se găseşte este …o emulsie, unde elevii trag de uşi ca şi câinii de slănină … ne-ar râde argonauţii care s-au luptat să vină aici să ia lâna de aur, cu mii de ani în urmă … Acum ce să mai ia? … În ce mai suntem noi bogaţi? Poate doar în ceea ce a trimis Fidel Castro americanilor, atunci când l-au acuzat că nu respectă Drepturile Omului? …
În ceea ce priveşte preţurile pieţei, de obicei, bărbaţii sunt mai puţin informaţi decât femeile. Dacă bărbaţii sunt mai „absenţi, apoi şoferii sunt şi mai nepăsători în această privinţă. Ei nu reţin numai ceea ce i-a şocat, ceea ce ei nu au mai văzut. Pe lângă lucrurile obişnuite trec fără să le vadă.
Imediat după război, şoferii erau „domni, în adevăratul sens al cuvântului. De fapt, maşinile erau ele rele, dar aveau pe unde să circule, drumurile nici ele nu prea bune, dar libere …Dacă maşina era de patru tone, el punea opt şi i se plăteau două curse. A oferi cuiva o găleată de benzină era o bagatelă şi o jenă ca să aştepţi „ceva pentru ea … Fiecare şofer avea un ajutor. El, şofer fiind, conducea şi comanda ajutorului ce trebuie să facă şi cum trebuie să facă! … Şi-l supraveghea. Altă viaţă! …
În acele zile, la o cursă mai lungă, „oamenii noştri se opresc într-un oraş şi, cum era ora prânzului, unul propune:
– Ce-ar fi să mâncăm? … Zis şi făcut. Trag maşina la marginea drumului … Întind merindarea pe iarbă. Scot slănina, brânza, roşiile, ceapa. Pregătesc totul şi când să mănânce, observă că nu au sare. Şoferul scoate 10 lei şi-i dă ajutorului:
– Vasile! … Fugi şi ia nişte sare!
Vasile fuge şi … stă …şi stă …si stăăă… La un moment dat, de foame, de nervi, şoferul se ridică în picioare, cu gândul să meargă după ajutorul lui. Trecuse deja aproape o oră şi el nu s-a întors.

Atunci îl zăreşte … Se aşează din nou, gândind că o să-i facă o „morală pe cinste. Se uită mai atent şi observă că „ăla avea în spate un sac şi săracu’ abia răsufla sub greutatea lui.
– Măi Vasile! … Al cui e sacul?
– Al nostru.
– ??? De unde-l ai?
– Păi, nu mi-ai dat bani să iau sare?
– Da, da … mă ţară, dar să iei atât cât să prinzi între două degete, să ne putem săra roşiile astea! …
– Păi … de zece lei mi-au dat 40 de kilograme … Un kilogram de sare costă 25 de bani … De unde să ştiu eu câtă sare vrei matale să cumperi ? …
– Măi ! Eşti mare! Te-ar râde şi copiii … să cumperi un sac de sare, ca să-ţi sărezi nişte roşii? … Nu puteai să întrebi şi tu?….
De atunci au trecut patruzeci de ani şi, de aceiaşi bani, acum, într-adevăr, ai putea cumpăra cam atâta sare cât să prinzi între două degete. Întâmplarea face ca moneda de zece lei, să nu fie mai mare ca cea de 25 de bani … banii de altădată … Coincidenţă? … Întâmplare? … Sau amândouă?
Normal ar fi ca noi, în anumite cazuri, să spunem „vom vedea, dar starea de apatie a societăţii româneşti este aşa de mare că aceste cuvinte nu se mai folosesc. De fapt noi nu dorim să vedem ce stări de sărăcie vor mai urma. „Suntem mulţumiţi cu cât am apucat să vedem, să avem. Curiozităţile ni s-au atrofiat! Pentru noi, viaţa a intrat într-un con de umbră … Umbră care nu ne mai aduce căldură iarna şi răcoare vara… Umbră în care suntem împroşcaţi cu minciuni şi „descoperiri în peste 1000 de publicaţii. Hai, că acum e prea de tot ! … Nu credeţi? …
Atunci când mizeria se cuibăreşte pe lângă cineva, ea nu vine singură, ea nu „apasă pe un singur plan, ci „ruinează totul ca un cancer, aşa cum lucrează orice virus după ce a pătruns în organism.
Mizeria fizică aduce şi pe cea morală… mizeria politică … şi …mizerie…
Există multe lucruri care, atâta timp cât nu intră în criză, nu le acordăm atenţie, nu există pentru noi. Acum, parcă fiecare lucru devine o problemă. O banalitate devine un obstacol de neînvins. De fapt toate aceste probleme, sunt enorm de greu de remontat, de adus la „limita de plutire, linie de intrare în normal … în banalitate.
Începuturile crizei mondiale a anilor ‘70, criza petrolului, a pricinuit multe victime, multe falimente, mulţi şomeri. Pe atunci aceste lucruri se citeau ca ceva ce se poate întâmpla la „ăia, la capitalişti … noi eram „în socialism. Pe aici, pe la noi nu „ploua cu aşa ceva. Într-un anuar, ca o ştire, ca o curiozitate, se menţiona, că în aceea perioadă, a crescut consumul de medicamente, a abuzului de medicamente, în special în Anglia şi R.F.G., cu preponderenţă, printre cele mai solicitate medicamente se înscria şi vitamina E. Era o ştire. A fost şi a trecut. În societatea noastră, la noi, în ultimii ani, certurile dintre soţi parcă au devenit o regulă, un fapt obişnuit. Surescitarea creşte şi-i resoarbe pe ambii soţi. Rememorând evenimentele, viaţa noastră de astăzi, este cumva similară cu cea a ţărilor amintite, prin anii ‘70.

Nesiguranţa, şomajul, mizeria economică, lipsa celor mai elementare, chiar banale mijloace de confort uman, duce şi la o clacare a psihicului, iar la bărbaţi duce la o scădere accentuată a potenţei, a libidoului. Sigur că femeile noastre, nu sunt genul de femei la care actul sexual a devenit un cult, aşa cum se-ntâlneşte la alte popoare. Dar dacă Dumnezeu a făcut bărbatul pentru femeie şi femeia pentru bărbat, de ce să fie pierdut şi acest ultim refugiu în eu lui, să piardă şi această unică şi ultimă plăcere? …
Poate că toate astea nu s-ar fi observat, dacă bărbaţii ar fi ştiut! … Dacă vitaminele acelea ar fi existat … Dacă ne-am putea permite un minim de tonifiere şi întărire, o protecţie împotriva a încă unui NU nedorit … O dăm pe bere!… Bani să fie!…Poate Viagra … poate …
Ies şi închid uşa. De încuiat o pot încuia doar cu două tipuri de încuietori, pe cea de-a treia n-o pot folosi încă, fiindcă atunci când se întoarce Tomi de la şcoală – elev în clasa a III-a – încă nu poate deschide cel de-al treilea sistem de „asigurare. Da … am ajuns la trei tipuri de încuietori … la trei tipuri de yale … ca să fiu cât de cât sigur că nu mă va „căuta cineva, atâta timp cât noi nu suntem acasă. Când eram copil – din nou nostalgia copilăriei – în satul nostru nu se cunoşteau lacătele. Cine îşi făcea câte un ivăr, la şură sau la coteţ, era privit ca cei ce purtau „cămaşă de forţă sau, şi mai rău, ăla precis doreşte să se certe cu vecinii!… Oamenii plecau de acasă, puneau mătura în uşă şi tot aşa o găseau şi atunci când se întorceau şi toate astea se întâmplau la mai puţini ani, decât degetele de la o mână, de la terminarea războiului. Şi acum, uite!… Trei închizători!… Tot e mai bine decât într-un cartier din Marsilia, unde oamenii îşi iau concediu ca să stea acasă, să nu fie „uşuraţi de cineva, de bruma lor de agoniseală. Ies din bloc, care a devenit nu un loc de odihnă, de refugiu, de destindere, ci de blesteme… În acest bloc trăim cam atâţia câţi trăiam altădată într-un sat, dar un bloc cu 11 nivele din beton armat, care nu are nici un fel de izolaţie fonică … devine un calvar. Scapă unul un pantof la un etaj şi se aude în tot blocul. Dacă te-a bătut Dumnezeu cu unul sau doi „meseriaşi sau copii cu „deprinderi de lucru … nu-ţi mai poţi dori nimic altceva … decât să fugi … să fugi cât mai departe … „să fugi pe dealuri şi pe câmpii … să nu mai auzi nimic … să nu mai vezi nimic … să dispari din univers!…
Luna trecută Primăria a dat în judecată Combinatul chimic Phoenix … care poluează oraşul cu tot felul de noxe. Noi, cei ce stăm în bloc, nu „am îmbrăţişat ideea …
Într-adevăr, acest combinat poluează municipiul nostru, dar poluantul principal nu este combinatul ci primăria… cel care a aprobat toate aceste garaje amplasate de jur împrejurul blocului, garaje care au frustrat copiii de locurile lor de joacă şi pe noi toţi, suntem „câştigaţi din această afacere. Nu mai este nevoie să mergem pe străzile municipiului, să umblăm printre maşini, pentru a simţi „pulsul” oraşului. Avem poluarea „proprie la domiciliu. şi avem dotare şi în decibeli, cu „muzică pe alese… muzică ce depinde de eşapamentul fiecărei maşini … aşa au ajuns unii să spună că: în iad aerul ar fi mai respirabil… acela, cel puţin, nu are decât două componente: pucioasa şi catranul! … Pe când noi, aici? …