A sosit şi ziua când am văzut lumina zilei. Mătuşa Maria plângea cu gura strâmbă. Aşa, cu un plâns scremut, i-a spus mamei ceva, după care şi mama a început a-şi strâmba gura şi a plânge cu sughiţuri. Am strâns (nu eu) ce era pe acolo şi pot să spun că de atunci am trăit la lumină. Am văzut prima oară ceea ce se numeşte SOARELE. SOARELE, după două feluri de nopţi. Aşa mi s-a prezentat fiul meu mie. Tu n-ai avut de unde să ştii, dar acest vis „prezentat aşa cum ai auzit de către fiul nostru, nu a fost un simplu vis, o povestire arhicunoscută din coşmarele vieţii de zi cu zi, în timp de război, visul a fost o premoniţie care s-a adeverit în totalitate. Poate au fost şi alte aspecte, dar şi eu, ca oricine de altfel, n-am pus mare bază pe acest vis, atunci. A trecut multă vreme până când mi-am dat seama că, de fapt, îmi trăiesc coşmarul visului. Atunci am încercat să mai reînnod visul, dar se pare că minunile n-au repetiţie. După câte îţi poţi da seama, n-aş fi putut face avort (nici n-am îndrăznit să mă mai gândesc la aşa ceva) şi nimeni n-ar fi putut atenta la viaţa fiului nostru, născut cu tunurile-n spate, tunuri care aruncau proiectile peste casa în pivniţa căreia eram îngropaţi de mai bine de doi ani. Îi mulţumesc Domnului că mi-a dat minte şi putere să pot trece peste două dintre cele mai mari nelegiuiri ale lumii.
S-a lăsat o tăcere…multe nu mai erau de spus. De fapt, prietenul meu plecase în acea localitate cu o treabă. Şi-a adus aminte de ce se afla acolo. A venit singur ca orice delegat şi aici şi-a găsit familia, formată din iubita lui de câteva zile şi un fiu matur care are şi el propria-i familie. Şi toate astea să le descoperi întâmplător, văzându-ţi umbra tinereţii, trecând pe lângă tine. A plecat să-şi rezolve problemele delegaţiei. Viaţa lui s-a deschis şi în acelaşi timp i s-a închis. Dezinvoltura şi tinereţea, bucuria de-a revedea locuri dragi sufletului său au dispărut, războiul i-a lăsat „sechele de care n-a mai suferit până astăzi şi, dacă nu era această delegaţie pe care şi-a dorit-o, nici n-ar fi avut habar de lucrurile ce s-au petrecut aici după plecarea precipitată a părinţilor, pentru a nu fi încorporaţi în armata ungară. După ce şi-a rezolvat problemele de serviciu, ca orice vinovat s-a întors la „locul faptei, să mai asculte, să-şi mai audă fosta iubită şi să-şi mai vadă feciorul şi familia. Ea, fără altă invitaţie, a continuat să povestească:
– Personal nu aş fi avut nici o lipsă dacă-mi rămânea familia în viaţă. După cum ţi-am mai spus, o bombă a căzut pe casa unchiului meu, unde au fost adunaţi cu toţii şi din tot ce-a fost, casă şi oameni, a rămas o mare pâlnie. Fiind numai cu pruncul, mă limitam la strictul necesar. Sinceră să fiu, dacă n-o aveam pe sora mea mai mare, Maria, nu ştiu ce aş fi făcut şi nu pentru că erau nevoi ori unde te uitai, ci datorită faptului că m-a traumatizat îngrozitor războiul. La început m-am temut să mă bag în pivniţă. Era foarte întunecoasă, umedă, igrasie, mucegai şi peste toate au apărut şi şobolanii. Dar zilnic aflai că era violată o femeie, o fată, de către un soldat, de o companie, femeia respectivă era dejdinată, puţine au mai trăit după un asemenea „tratament. Cui să te plângi? Şi dacă o făceai, era şi mai rău. Câte femei au murit în timpul violului sau imediat după aceea, le rămânea doar soluţia suicidului, pentru a nu da naştere unor copii făcuţi de monştrii. Asta m-a băgat pe mine în pivniţă şi teama asta mă copleşea zilnic. Am stat în pivniţa cu cele mai sus enumerate mai bine de 700 de zile.

Dacă a trecut războiul, cu toate ororile lui, au venit anii ‘46, ‘47… alte umilinţe. Copiii au ajuns schelete ambulante şi foarte mulţi au murit de foame. E o regulă ca după lipsuri, lipsurile războiului, lipsurile foametei, apar neapărat şi epidemiile: T.B.C.-ul, sifilisul, tifosul, dizenteria şi alte asemenea cercuri care făceau legătura certă între oameni…şi cimitire. Unii nici de morminte nu aveau parte. Se săpa o groapă mare şi … un rând de var … un rând de cadavre … un rând … Populaţia ţării, în acea perioadă, avea nivelul anului ‘30. Ca să ajungă copilul la şcoală, nu avea voie să dea mâna cu nimeni. La poarta şcolii îl aştepta un lighean cu lapte de var, în care trebuia să-şi bage mâinile, dar să nu le şteargă. În faţa scolii era alt lighean, cu acelaşi conţinut şi cu aceleaşi reguli de a nu-ţi şterge mâinile, care năpârleau ca şerpii. În clasă te întâmpina mirosul petrolului şi al motorinei cu care se dădeau duşumelele să nu se cuibărească paraziţii. Tratament suplimentat cu D.D.T. în părţile păroase. Toate aceste „plăceri n-ar fi fost complete fără vaccinurile nenumărate care se făceau pe aceste caricaturi de copii, unde asistentele trebuiau să aibă o bună practică pentru a reuşi să găsească o modalitate de a-i vaccina, ştiind cât de slabi erau. Apoi, la vaccinul cu o sută de ace, puţini erau acei ce rezistau să nu se scape pe ei. Dacă-ţi mai spun că de câte ori anunţa Ocolul Silvic că s-au găsit animale sălbatice turbate, anunţ ce se solda cu alte vaccinuri antirabice în burta copiilor, cred că am reuşit să-ţi prezint viaţa noastră, a copilului nostru şi-a mea, după ce ne-am despărţit. Poate că nu-i desuet să-ţi mai spun că şcoala construită pe vremea împăratului Frantz Iozsef avea o găleată cu o singură cană, din care beau toţi elevii şcolii, primind aceleaşi zăbale, aceeaşi hepatită … şi la articolul săpun, eram la pământ.
Ce mi-o fi venit să-ţi spun toate acestea? Ce rost mai are să întristezi lumea cu poveştile umilirii ei? De bună seamă că n-are nici-un rost, dar poate m-a uimit faptul cu câtă ardoare îşi protejau oamenii copiii în vremurile acelea atât de potrivnice vieţii, în vremuri în care preţul vieţii omului era incredibil de mic, era un simplu număr. Puţine erau bolile scăpate din cutia Pandorei şi să nu le fi avut vreun copil din acele timpuri, dar cu şi mai multă râvnă şi abnegaţie, dusă până la îndărătnicie, îşi creşteau oamenii copiii, ca pe propriii lor ochi. Poate că o femeie, cu câteva naşteri până la 26 de ani, este mai puţin frumoasă ca altele. Dar la vârsta de 40 de ani, femeia fără copii se stafideşte, pe când pe cealaltă o înfloresc nepoţii. Există moda statisticilor care au şi o întrebare: dacă ai fi din nou tânără, ce ai face? Mi-ar plăcea să fiu din nou tânără, mi-aş dori mai mulţi copii. În zilele noastre zeci de copii, n-ar putea face atâtea boli câte făcea unul singur în acele vremuri.
Discuţiile nu s-au mai reaprins şi prietenul meu a plecat la propria-i familie. Nu-şi aduce aminte cât timp o fi trecut, dar a mai fost odată în acea localitate de munte. Femeia, fosta lui iubită, nu mai era. Poate că şi lui Dumnezeu i-a fost milă de chinurile ei. Şi-a întâlnit, în schimb, fiul.
– Tată, poate acum, după ce ştii atâtea, vei înţelege mai bine de ce i-am pus la căpătâiul mamei cruce de oţel. Aş fi dorit să-i ridic un monument impunător, mai mare, ar fi meritat cu prisosinţă. În afară de femeie şi iubită, a fost de şase ori mamă. A avut sufletul a şase mame, şi-a chinuit trupul să-şi hrănească pruncii ce i-a născut, să fie sănătoşi, indiscutabil frumoşi, dar mai ales OAMENI.

N-aş supăra, nici să ating cu o floare, o doamnă. În oraşul nostru, zilnic, 30-40 de „doamne renunţă la un copil, avortează. Mulţi cred că aceste femei sunt de condamnat. Nu cred că-i bine. Sunt nişte fiinţe slabe care nu-şi cunosc rostul pe pământ! Se dau uşor bătute, sunt copleşite de situaţie. Efectiv nu ştiu ce fac. De unde să ştie cât de scump e un copilaş care întinde mânuţele zâmbind mamei! Dacă ea, săraca, n-are nici un copil, efectiv nu ştie ce este copilul. N-a trăit emoţiile unei mame, emoţii unice, care numai maternitatea ţi le dă şi boţul ăla de om. Femeia care a avortat n-a avut acest curaj.
Ce fetiţă nu şi-a dorit o păpuşă, dar să ai o păpuşă vie, care te doreşte şi-ţi îmbucură zilele cu fericire, lângă atâta mizerie din viaţa asta, făcându-te să uiţi de toţi şi toate, este fantastic. Atât de fantastic că-ţi este imposibil să explici acest lucru. Tinereţea sufletului tău, alături de puiul de om, să o cedezi acelora care încă n-au copii. Nu de puţine ori, mamele şi-au protejat copiii cu propria lor viaţă. Poţi explica acest lucru unei femei care îşi avortează prima plăsmuire a unei vieţi? Ştiu ele cum este să-ţi hrăneşti copiii şi când îţi vine ţie rândul, să te mulţumeşti a şterge farfuriile în care au mai rămas câteva resturi de la masa copiilor? Femeia îşi afirmă personalitatea nu prin forma formelor, ci prin ceea ce numai ea poate face: prin concepţie şi procreare. Aceste posibilităţi îi aduc protecţia în societate şi veşnicul nostru respect. Asta a fost mama mea şi regret că nu te-am cunoscut mai de mult, că şi tu ai fi putut să-i mai înfrumuseţezi viaţa ei, îngrozitor de grea, de care ea nu s-a plâns niciodată şi, crede-mă, că nu-mi aduc aminte s-o fi văzut, cu toate acestea, nefericită. S-au ridicat amândoi şi s-au dus la proaspătul mormânt al celei ce a fost: o iubită şi o nepreţuită mamă.
Aşa se termina scrisoarea în care un om îi povestea viaţa prietenului său, mai exact, a prietenei prietenului său.
– Din câte se vede, nu toate partidele sunt pierdute înainte de a începe, reluă Sebi.
– Nu doresc să-mi arog nişte funcţii pe care nu le am, dar ca simplu observator al acestei vieţi, cred că societatea ar putea avea ceva mai multă grijă pentru toţi. Mă refer la faptul că aceste situaţii cu mare pondere în oraşe, cazuri unde lucrează amândoi părinţii, educaţia copiilor prin exemplu personal, nu prea există. Părinţii vin acasă obosiţi şi toate discuţiile ce le poartă cu copiii sunt limitate la: cum ţi-ai îndeplinit sarcinile lăsate de ei. Îi mai chestionează despre carnetul de note, le mai capacitează orgoliul cu „vedeţi cum vă purtaţi să nu mă faceţi de ruşine, mănâncă, se uită la televizor şi… adorm frânţi. Cam searbădă educaţie, dar asta este. Dacă s-ar putea trăi dintr-un salariu, mama ar fi a copiilor, şi mulţi care azi au păcătuit, au călcat strâmb, nu ar fi puşcăriaşi, ar fi fost oameni de bază, nu ne-ar fi trebuit atâţia poliţişti, judecători, închisori şi, logic, am fi trăit mai bine. Dar cine vede aceste lucruri?
– Stai puţin, nu te ambala aşa de tare, îşi temperă Sebi confratele, uite, am aici o scrisoare din partea unui tată … i-o prezentă Sebi colegului.
– Cam ce-i trebuie?