Cireaşa vorbea tot timpul… dar lucru foarte ciudat… parcă vorbea în of-uri… în spasme şi se tot apropia de mine… eu, mergând înainte… cu spatele…
Vorbirea ei îmi aducea aminte de un act erotic, de o pasiune deosebită… Eu nu făceam altceva decât să urmăresc, fascinat, formele pe care le lua „cireaşa, atunci când vorbea despre suflet, credinţă, lumea de apoi…
Ce lume de apoi?… Când acum, aici, „ispita” era lângă mine şi nevasta-i goală în baie!…
Ne-am aşezat… Eu aproape ca un butuc, „cireaşa” cu o degajare deosebită, aranjându-şi, sau mai bine spus, deranjându-şi faldurile fustei… Uitându-mă la picioarele ei, picioare care pentru mine începuseră să nu mai aibă nici un secret, mă gândeam că poate nici nu mai văzusem aşa picioare frumoase, sau dacă le-am văzut, eram cu nevastă-mea şi nu le-am putut „savura” mai mult timp… Mă simţeam rău, era un rău care nu depindea de mine, un rău care se lupta să scoată din mine o accepţiune totală de jertfire pe altarul credinţei şi între o ispită, ispita care era în faţa mea, care nu mă lăsa să mă gândesc la altceva, decât la frumuseţea ei, la carnaţia ei, la viaţa care emana din frumuseţea trupului ei de femeie, această femeie care-mi vorbea de „lumea de apoi”!… şi trupul meu… care se zbătea între aceste două incompatibilităţi….
– Gicule!… Cine a venit? se face auzită vocea nevestei din baie.
– Dracul… mamă… dracul în persoană!
– „Cireşica” a sărit în sus, m-a ameninţat cu „focul gheenei”, a mai recitat ceva articole din „Biblia cu trimiteri”, şi mi-a izbit uşa… cu forţa celui… despre care pomeneam nevestei că venise…
Dragă domnule redactor, din acel moment am devenit mai susceptibil, mă îndoiesc de orice şi în primul rând de mine… Caut în viaţa mea… în cea a mamei mele… să văd dacă a existat ceva?… Ceva, ce m-ar putea îndepărta de la cele bune… de la Dumnezeu. Vremurile… aceste lucruri care se întâmplă fără să aibă nici o justificare, comportamentul de acum al oamenilor, faptul că eram gata să mă pocăiesc, în momentul în care, în casă, mi-a intrat „o pocăită” care mi-a rupt trupul şi mi-a abătut sufletul.
Dacă aceste lucruri nu sunt semne, ele sunt măcar o sursă de meditaţie pentru oricine”

Era imposibil ca în această perioadă, gândi Sebi, să nu apară şi ceva tipic pentru tranziţie, o aderare şi a Occidentului la noi, nu numai noi să dorim a intra în Europa, şi ea ne trimite mesagerii ei, şi de regulă aceştia sunt refulaţii tuturor. Dar, să dăm curs întâmplării trimise de un tip care se doreşte anonim.
„Mircea s-a întâlnit cu Gore, un fost coleg, care după revoluţie a plecat din ţară. După poveştile de rigoare, după două-trei beri, neapărat la „badoc”, am ieşit din unul dintre numeroasele localuri de „consum” apărute ca ciupercile după ploaie, şi ne plimbam continuându-ne poveştile de altădată, şi unele de acum.
În faţa unei clădiri, mai altfel ca celelalte, „de serie”, Gore observa:
– Domnule, ce construcţie, parcă ar fi din secolul XXI.

– Din câte vezi, există încă din acest secol, dar prin ceea ce se lucrează în ea este într-adevăr în avangarda viitorului. Dar nu ştiu de ce te minunezi atât, clădirea era şi când ai plecat tu din ţară.
– Tot ce se poate, dar sunt sigur că n-am umblat pe aici. Dar, de fapt, ce se lucrează în interior?
– Hm. Precis, ce fac domniile lor acolo, habar n-am. Profilul profesiei mele n-are tangenţă cu ei. Tot ce ştiu este că lucrează la tehnologiile viitorului în minerit.
– Şi asta de unde-ai aflat?
– Ce copil eşti. Păi, un institut de cercetări cu ce se poate ocupa? În plus, o fostă colegă de liceu, o tipă pe cinste, de altfel, e şef de laborator la cercetări miniere.
– Cum domnule, e femeie şi e şef de laborator în minerit?
– Închipuie-ţi…
– Grozavă chestie…
– Aşa am zis şi eu, mai ales că printre subordonaţii ei am şi alţi colegi de liceu şi, după câte se ştie în profilul lor, se cam spun lucrurilor pe nume.
– Extraordinar…
– Nu numai că-i o femeie frumoasă, dar şi o foarte bună profesionistă şi, poate nu-i lipsit de importanţă, şi o foarte bună gospodină. După câte-ţi dai seama are o minte brici, altfel, în sectorul minier nu faci purici.
– Măi Mircea, să ai tu aşa o colegă grozavă şi mie nu mi-ai făcut cunoştinţă cu ea! Ori poate crezi că eu n-am dreptul să cunosc un om aşa de deosebit cum este această colegă a ta?
– Dacă ţi-am spus că-i o foarte bună familistă, poate am uitat să completez că-i şi o mamă desăvârşită, probabil că ţi-a mai rămas să te uiţi la fotografie, altfel ce-ar mai fi de făcut?
– Fii serios, Mircea. Ori ce om îşi are preţul. Chiar te îndoieşti de şarmul meu?
– Gore, nu cred că discuţia noastră se va transforma în copilăroasa întrebare: „Tu ştii cine-s eu”, dar continuând în această manieră, să discutăm despre o persoană onorabilă ca despre o târfă oarecare, îmi jigneşti colega şi, implicit, pe mine, de aceea discuţiile pe această temă propun să nu le mai continuăm.
– Nu am intenţionat acest lucru dar tu, ca fost prieten, credeam că-mi eşti şi acum, nu poţi să-mi faci cunoştinţă cu ea?
– Dacă vrei, o să-i spun, şi cred că n-o să fie nici o problemă.
– Ei, vezi că se poate ajunge şi la relaţii mai amabile? Şi cum propui să procedăm?
– Pentru treaba asta este suficient să vii mâine la poarta institutului.
– Bine, acum te las şi ne întâlnim mâine la… la câte?
– La ora trei…
– S-a făcut. Pe mâine la trei, pe mâine iubitule! Şi Gore îşi văzu de drum.
– La revedere… Mircea a rămas pe gânduri la felul cum Gore a deviat banalele discuţii de la bere la … Ana. Se simţea jenat de târguirea colegei şi ce impresie îşi va face ea la aflarea „înţelegerii” dintre el şi Gore.

El încercând să-i prezinte un „cap în cercetare, i-a prezentat o vampă în devenire. Mare serviciu i-a făcut prin această denigrare! Cine dracu’ mi l-a scos şi pe ăsta în cale? Până în ‘89 era un inginer, destul de bun profesionist. După revoluţie s-a plimbat prin toată lumea şi cine ştie ce hram mai poartă acum, după ce s-a reîntors. Nici nu l-am întrebat cu ce se ocupă, a venit definitiv acasă, ceea ce eu nu cred. Mă rog, în jurul lui circulă tot feluri de zvonuri. Unele cred că nu-s numai zvonuri: că are dolari suficienţi să pornească o afacere în stil mare. Prost n-a fost el, m-a chestionat pe mine şi colegii mei şi despre el n-a scăpat o vorbă, cu toate că se ştie cu câtă plăcere povestesc „plecaţii” că-s „aranjaţi bine”, chiar dacă n-au nimic în plus, în dolari, mai mult decât ar fi avut acasă. Apoi, aerul acela de-a te privi de sus, ca un mare BOSS, şi el săracul nu şi-a făcut meseria în Vest numai ca măturător sau spălător de vase. Grasă ofertă, dacă a putut prinde un post de menajer şi alte asemenea „delicatese”. În schimb, ei aveau bani. Bani care nu proveneau din umilitoarea ocupaţie ce-a dobândit-o în Occident, ci din diferenţa ce reieşea din schimbul valutei cu un leu devalorizat. Ei bine, tipul ăsta avea alt comportament. Se diferenţia de cei care erau „Fală Goală”, era discret. Trebuia să-mi dau seama mai devreme! Oricum, el m-a servit cu o bere la cutie (trecem peste faptul că domnul chelner nu s-a omorât să şteargă praful de pe ea, şi mi-era scârbă să pun buzele pe aluminiul acela rece) şi m-a îndatorat să i-o prezint pe Ana. Nu-i cunosc intenţiile, dar Ana a cunoscut destui tipi „grozavi” şi i-a pus pe fiecare acolo unde trebuie, cu toate acestea aveam aceleaşi sentimente care, probabil, le-a avut şi Iuda când l-a vândut pe Cristos. Am plecat spre casă şi după ce mi-am văzut familia, m-am „afundat în problemele mele. Pe la şase, după amiaza, am primit un telefon. Era Gore, care mă anunţa „cu regret”, că după consultarea agendei, a constatat că la ora când ar fi trebuit să ne întâlnim, era ocupat. În acest caz, cu regret, dar rămâne pe altădată. Sincer să fiu, m-am bucurat şi m-am simţit absolvit de toate lucrurile de care m-am lăsat „dus” de trombonul lui Gore. Acum nu mai eram obligat să le fac. Problema a căzut şi, de acum, eu pot anula telefonic orice. Mi-am revenit total şi mă simţeam împăcat. Câte remuşcări mi-am făcut promiţând întâlniri, fără s-o consult şi pe Ana.
Pur şi simplu am uitat de toate problemele şi am fost stupefiat când a doua zi, la ieşirea de la serviciu, mă aştepta un BMW în care era Gore.
– Salut, Mircea!
– Salut. Ce mai faci?
– Păi, cu problema ce te-am rugat. Acum mi-am găsit o brumă de timp şi am venit dacă se poate să nu pierd ocazia … cu Ana… ştii tu.
– A, da, de ce nu? dar până ies ei mai sunt vreo 50 de minute.
– Eşti invitatul meu la o cafea.
– După amabila invitaţie am plecat să aşteptăm ieşirea personalului la poarta institutului. Era fără zece şi cei „harnici erau deja la poartă. Văd un coleg de-al Anei.
– Bună Nae, Ana mai lucrează sau iese şi ea? Omul se uita la mine ca la un extraterestru.
– Măi, Mirceo, tu nu ştii nimic, ori te prefaci?
– Ce ar trebui să ştiu şi nu ştiu?
– Ana a dispărut!