Luând altă scrisoare, lui Sebi i se pare cunoscut scrisul, se uită la semnătură şi văzu că semnează profesorul de română, acea rudenie cu Simion, eroul întâmplării petrecută în acel sat de mineri. Povestirea era interesantă, fiind vorba despre o întâmplare cu mineriţe. Ei bine, despre asta chiar nu a mai scris nimeni. Nu cred că nu va avea succes, aşa că o să-i dăm drumul povestirii domnului profesor:
O fiinţă… O fiinţă care îi neliniştea pe mulţi era… ANA Zaha. Avea treizeci de ani, avea un copil al cărui tată nimeni nu-l cunoştea şi ea… ea era de-o frumuseţe răpitoare… Nu era măritată… iar dacă nu ar fi avut copilul… copil care-i semăna ei, lumea ar fi fost tentată să creadă că-i bolnavă… bolnavă ca femeie… de nu se poate căsători! Dar aşa, lumea ce să zică? Şi mai ales că ea nu era fitecine. Ea era miner, şef de echipă. Bătea şuleana (găuri de mină bătute manual) de jos în sus, cum puţini se pot lăuda că o fac… şi vorba aia… de sub mâna ei au ieşit destui mineri şi ajutori de mineri. Unii dintre ei au început s-o curteze… Alţii, mai „iuţi”, au încercat s-o posede… dar, cu toţii, după aceste „încercări, grăbiţi, căutau un alt şef de echipă… Nu spuneau nimănui de ce… dar se schimbau… Realitatea era că pentru un om, un bărbat sănătos, era un chin să lucreze alături de ea, opt ore… Punerea armăturilor, atunci când trebuie să stai nas în nas cu ortacul… găurirea frontului, încărcatul, cu sutele lui de aplecări peste şaitroc… În loc s-o brutalizeze… îi dădeau în vileag feminitatea. Tot timpul nu-ţi puteai lua ochii de la ea. Parcă însăşi lumina venea de la ea… şi, vai, greu le-a mai fost acelora care, trup lângă trupul ei… ridicau vagonetele deraiate… sau ţineau cu spatele burlanele de aeraj… şi cu nasurile în salopeta ei, lucrau cot la cot… de-ţi venea s-o „tragi” toată pe nas. Şi când te gândeşti că, săracul OM, cu atâtea pe cap, mai trebuia să respecte şi N.T.S.-ul! Cu toate astea, Ana era un adevărat tovarăş, un om deosebit… era un ORTAC adevărat. Nu puţine au fost cazurile când datorită „nasului” ei, sau a inteligenţei ei native, a retras oamenii la timp din locuri periculoase, astfel evitând accidentele. Avea la activ 12 ani de mină şi nu avusese nici un accident, nici ea, dar nici echipele conduse de ea. Ceea ce „şchiopăta” la ea erau studiile… nu avea nici măcar şcoala primară… dar, oare, în această privinţă, care miner o întrecea? Oamenii se făceau mineri cam pentru acelaşi motiv… adică pe motiv că studiile nu-i prea dădeau afară din casă…
Şefi de echipă – femei erau vreo şase. Au putut rezista numai acele femei mineri, care erau cu mult mai bune ca ori care dintre bărbaţi… şi dintre toate mineriţele, ea era cea mai bună. Câştiga bine, şi-şi făcuse casă, ea singură, ea şi copilul ei. Nu puţini erau acei care şi-ar fi dorit-o de soaţă… Dar viaţa mergea înainte, cu problemele ei, rezolvate sau nerezolvate… uneori şi cu ciudăţeniile ei.
Într-o zi, inspectând fronturile de lucru, şeful de sector şi cu maistrul miner se adresează minerilor:
– Noroc bun! „Faceţi ţigară”! Am să vă dau o veste!
– Bună ori rea?
– Bună.
– Atunci, spune-o!
– Ană! Am primit ordin, ca de la întâi, toate femeile să fie scoase din subteran, să vă dăm de lucru afară… la suprafaţă. Deci, de pe întâi, nu vor mai fi femei în mină…

Noi v-am fi scos imediat, dar măsurişul nu este gata şi v-o spun pe cea dreaptă, nu am găsit încă alţi şefi de echipă la fel de buni ca voi, şefi care să vă poată înlocui pe toate. Ce zici?
– Eu… Eu ce să zic? Dacă-i ordin…
Discuţia a mai continuat cu diferite date profesionale. Despre scoaterea femeilor la suprafaţă nu s-a mai discutat. Până la măsuriş, mai erau zece zile. Cu „înaintarea stăteau bine. Sperau să ia tariful trei, ceea ce însemna aproape dublul salariului de bază. Ce o necăjea pe Ana, era faptul că nu „vedea” cam ce serviciu o să primească „afară”. Ca să fii miner, afară nu-i unde… Serviciul de birou… nu era de ea. Acest gând o zgândărea toată ziua. Ea mai avea de crescut un copil. Cele zece zile au trecut. S-au găsit şi acei şefi de echipă care vor înlocui mineriţele. Toate şase au fost chemate la birou. Şeful de sector le-a explicat cu nişte cuvinte, cât de calde cu putinţă, cum că ele fiind foştii mineri de frunte ai exploatării – două dintre ele de cinci ani consecutiv aveau fotografiile pe panoul de onoare – care au pus serios umărul la realizarea planului. Toată lumea-şi exprima regretul pentru această „despărţire”, dictată de forţe independente de voinţa lui. La şedinţa cu conducerea minei şi a sectoarelor, nu prea s-au găsit locuri bune de muncă ce i-ar fi putut fi oferite ei, dată fiind slaba pregătire şcolară. Aşa că, de salariu de miner, nici nu mai putea fi vorba. Primeau nişte salarii de regie, ca nişte necalificaţi… În acest fel, ultimele şefe de echipă mineri-femei, au fost scoase din mină. Sexul frumos neavând voie să mai intre în mină. Toate au primit servicii pe afară. Ana a primit serviciu la buraj. Ea, cel mai bun şef de echipă… cu carnet de artificier… acum făcea… BURAJ… Toată ziua frământa lutul, cu cizmele sau cu mâna. De atunci au trecut douăzeci de ani. Ana tot nemăritată-i şi tot la buraj lucrează. De aici o să iasă la pensie. Câteodată, când frământa acel pământ galben, se gândea că tot atât de frământată era şi viaţa ei…
De aflat, nimeni nu a aflat cu cine avea copilul, dar de povestit, a povestit cum l-a făcut.
Pe atunci avea 19 ani, în spatele casei era livada… S-a dat prima coasă, mireasma fânului cosit o îmbăta. De fapt, era cam nervoasă şi simţea nevoia să iasă afară, la aer… Era sâmbătă… Era seară… După ce a fost la biserică, nu a stat, ca de obicei, cu fetele la poveşti sau să meargă la film, ci a venit direct acasă. Era tulburată. Tot timpul, de cum plecase de acasă… în biserică, pe drumul de întoarcere, simţea… că cineva… cineva …o urmăreşte… De câteva ori s-a întors brusc, dar de văzut, nu a văzut pe nimeni. Cu toate astea senzaţia că este urmărită nu o părăsea deloc. Parcă cineva o adulmeca. Acest lucru a răscolit-o, a surescitat-o. A ajuns acasă. S-a schimbat. aceeaşi senzaţie. A ieşit în livadă, s-a plimbat. În spatele şurii a auzit un zgomot. Deci, acolo se ascundea? Mergea întins spre locul respectiv… cu gândul să-l înveţe minte… În momentul când a trecut de colţul şurii, din spate… cineva a prins-o strâns. A răsucit-o, a sărutat-o, ea nemaiputând face nimic… nici cel mai mic gest. Când i-a văzut ochii, ochii lui flămânzi şi-a dat seama că el este la fel de puternic… dacă nu şi mai puternic… decât ea. Totul s-a petrecut în linişte, cu dorinţa amândoura.
El i-a spus doar atât:
– Şi mâine la ceasul ăsta…
Şi aşa a fost şi a doua zi. La plecare el i-a spus că nu mai vine.
– De ce?

– Mă însor…
Ceea ce s-a rupt în sufletul ei din acel moment a făcut-o ca niciodată să nu mai poată suporta nici un alt bărbat lângă ea. Oamenii, auzind această poveste, au presupus pe unul, pe altul… Dar povestea şi sufletul Anei au rămas încurcate pentru toată viaţa!
Citind povestea Anei, Sebi se gândea la felul cum, în timp, se schimbă sufletele oamenilor, dar parcă nu există timp în care să nu existe şi suferinţă, ăsta este destinul omului, o suferinţă perpetuă, cu foarte scurte sclipiri de bucurie, dintre care cele mai multe zâmbete ne oferă copiii, soneriile vieţii. În ton cu toanele destinului, citi o scrisoare de la un om lovit de soartă. Lovitură primită nu numai materialiceşte, ci şi zdruncinat psihic, care scria:
„După un şir întreg de suferinţe, neîmpliniri şi alte „realităţi trăite pentru prima oară, m-am gândit şi eu la Dumnezeu, la pocăinţă. Am făcut acest lucru convins fiind că numai aşa o să pot atrage bunăvoinţa Mântuitorului Suprem asupra casei mele şi numai aşa vom putea răsufla şi noi, dintre atâtea necazuri şi neîmpliniri, neajunsuri, rămânând de decis doar forma care „s-o îmbrace” această pocăinţă şi mulţumire faţă de Dumnezeu.
Poate că atunci, dacă cineva mi-ar fi spus orice, pe această temă, eram capabil să-i urmez sfatul, în forma în care vedea el lucrurile acestea, sau dacă nevastă-mea ar fi insistat ca de sărbători să frecventăm biserica, aş fi făcut-o cu plăcere şi dăruire, mai ales că în oraşul nostru există o biserică construită din banii şi cu munca minerilor. Despre ea se spune că ar fi singura de acest fel din ţară. Dar, aşa cum se întâmplă uneori, aştepţi una şi ţi se oferă alta. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Este cunoscut că, atunci când un om doreşte să se pocăiască, să-şi dedice toată viaţa şi activitatea sa credinţei, va realiza o oarecare rupere de realitate, de viaţa zilnică. Această rupere este mai observabilă, sau mai puţin, de către societate. Totuşi, omul având preocupări de suflet, de credinţă, devine mai abstinent, unii mai „lasă” şi din mâncare, sau au şi alte forme de reţinere, există chiar o „repulsie” faţă de cele lumeşti. Cam în această stare eram şi eu şi pot să vă mărturisesc că de la o ultimă întâlnire avută cu un prieten, căruia m-am destăinuit, nu m-am atins de nevastă…. Într-o după masă, nevastă-mea plecă să facă baie. Eu, cu „ale mele”, rămăsesem singur. În acel moment cineva sună la uşă. Ca un somnambul, mă duc să deschid. Mă uitam la pragul uşii şi nu la persoanele care au venit. În prag am văzut un „picioruş” mic, picior frumos de damă şi în spatele ei doi pantofi de bărbat. În semi-amorţeala mea am „realizat” că sunt o pereche şi atunci mi-am ridicat privirea, să văd cine-s posesorii pantofilor şi ai picioarelor!
Era o femeie, o femeie frumoasă, elegantă, cu gura ca o cireaşă şi cu nişte ochi şăgalnici, iar în spatele ei, un tânăr care se vedea că nu era din „grup. Femeia avea un păr superb, dat pe spate, cu ochii ei şăgalnici, s-a apropiat de capul meu… Cred ca jumătăţile de cireaşă au şi rostit ceva… În schimb, în mine am simţit o forţă lăuntrică, forţă care m-a făcut să mă retrag… Ochii şăgalnici şi posesoarea lor „au luat” această retragere ca pe o invitaţie şi „s-au împins” în apartament. Pe bărbat l-a lăsat afară şi tot ea, a închis uşa.