De la nunta sa, Simion nu a fost prea vorbăreţ… dar acum amuţise de-a binelea. Stătea în tindă, pe scaun şi nu mai ştia ce trebuie făcut. Dacă nu i-ar fi fost ruşine, ar fi urlat ca lupii… De necrezut, ce necaz! A luat cea mai frumoasă fată din sat şi uite acum ce a mai rămas din ea?!… O arătare… O sperietoare… Oare de ce lepra nu a răpus-o?… Aşa, precis mă va răpune pe mine ruşinea!… De fapt, nu se dumirise încă. El n-a mai sperat ca Lena să-i fie soţie. Aşa cum a spus doctorul şi toţi care au văzut-o, nu i s-a mai dat nici o şansă de viaţă… încet, încet, în sufletul lui se stingeau şi ultimele pâlpâiri de speranţă, că îi va mai putea fi soţie… Şi acum… să apară!… Şi cum mai arăta!… Cu poca aia pe cap !… Fără păr… De fapt, ne mai sperând nimic, el nici nu mai aştepta nimic. Atunci când ea apăruse în cadrul uşii, el deja a simţit că avea ceva în plus… ceva la care el de mult renunţase… iar acum i se impunea ceva, din nou… ceva de care el nu mai avea nevoie… Şi cum mai arăta ?! Lena a simţit îndoiala şi zbuciumul lui. Dar dacă a reuşit să lupte cu boala… dacă a dorit să trăiască… să fie a lui… să i se dăruiască… atunci când l-a văzut, şi-a observat expresia feţei lui… nu şi-a mai dorit nimic altceva în viaţă. Decât moartea. Dar dacă EA, moartea, mai ieri încă era la uşa ei, acum era total imposibil. Mai avea zile de trăit…
Oamenii, vecinii, dacă au auzit că s-a sculat, au început să vină în vizită. Bineînţeles că nimeni nu venea cu mâna goală. Fiecare aducea câte ceva de-ale gurii. Din politeţe, din obligaţie, de foame, a mai gustat. Aşa a gustat de la unul, de la altul. Parcă mâncarea începuse să aibă şi gust. Aşa că, în loc să moară, ea începuse să prindă puteri. Se apucase să deretice prin casă… pe afară… pe la animale. Simion îşi bătea puţul lui. Au primit şi perforatoare, OM-uri ruseşti. Acum găurile se dădeau mult mai repede, se puşca zilnic, dar praful era tot mai mare, tot mai mult. De acest lucru se plângeau cu toţii. Ei mai aveau un pic de noroc, că în groapa lor se mai aduna şi apă, era un pic de umezeală, se mai spăla din praf. Vizitele lui Simion acasă erau foarte rare, iar atunci când venea acasă dormea o zi şi o noapte şi pleca iar. Nu vorbea nimic. Lena, când ieşea afară, îşi trăgea colţul baticului în gură, ca faţa să nu i se vadă deloc, dar mai ales ca ea să nu vadă pe nimeni. Ştia că le este greaţă de ea, cu toate că în privinţa curăţeniei, niciodată nu ar fi putut să primească vreo observaţie. Era o femeie foarte îngrijită. Aşa o cunoşteau cu toţii. Ştia ce ştia, ştia şi de unde i se trage greaţa lui Simion… La mijloc nu era numai boala ei, mai erau şi unele prietene care, în timpul cât a fost bolnavă, l-au mai ajutat cu câte una, alta… aşa, ca el să nu se plictisească, să se poată descurca cumva… să nu aibă lipsuri şi doruri… Acum, trebuia să se hotărască. El, aproape de fiecare dată când venea acasă, era beat. Îşi făcea singur de mâncare, tot singur îşi punea de mâncare, îşi spăla singur, îşi călca singur… ea nu mai exista pentru el… era doar o umbră în plus. Dacă mulgea ea vaca, avea lapte o săptămână… el nu mânca din el, i-l lăsa tot ei. Poate îi era frică? Nu se ştie. Dar atunci când vaca era mulsă de vecine, atunci mai mânca şi el din lapte… Tot vecinele!… Sâmbătă, când a venit acasă, era făcut. A venit în patul ei… S-a trântit pe ea… şi doar aşa… parcă după o eternitate, a simţit şi ea bărbatul.

Dar tot timpul cât a durat acest act, el şi-a băgat capul între sânii ei şi aşa a stat până la sfârşit.
Lena nu era femeia care să umble după bărbaţi, dar apropierea bărbatului îi era necesară, apropierea bărbatului iubit. Cu toate că de această dată, era numai o fiinţă care a fost folosită, a simţit că măcar pentru atât îi este necesară şi lui… era şi timpul. Pentru ea, în această lume nu mai exista nimic. Nimic nu mai conta, dacă ar fi rămas pe mai departe indiferent faţă de ea. După acest viol cu bărbatul ei beat… Doamne, la ce a ajuns!? Realitatea, incertitudinile şi gândurile negre nu se mai dezlipeau de ea. Ce va mai urma, Doamne? Relaţiile lor au prins alt contur. Simion tot venea şi pleca, dar parcă nu totdeauna era aşa de beat… Ea prefera să-l aştepte pe întuneric în camera ei. Stătea pe întuneric, pentru un moment de… cum putea fi numit momentul ăsta… că de dragoste nu putea fi vorba… ce mai putea să spună? Îşi aducea aminte de nişte copii care îşi povesteau, fiecare, ce fac ei în gaura unui cep de gard… Ea era, de această dată, scândura. Nu putea, şi nici putere nu avea să-i ceară mai mult lui Simion… Viaţa era crudă, i-a purtat pe amândoi de la sublim la groapă şi iată-i acum pe amândoi păşind deasupra prăpăstiei… Ea şi-a pierdut dreptul de a mai cere ceva de la viaţă… de la Simion. De multe ori, în tindă, îl auzea pe Simion plângând. Ea nici nu mai putea să plângă… credea că dragostea pentru ea îl chinuia. Adevărul crud era că această dragoste nu exista, nu mai exista pentru Lena asta. Lena aia, cu care el s-a însurat, nu mai era. În locul Lenei aceleia, acum era o alta, una fără păr, cu pocă pe cap şi cu cine ştie ce fel de urme, ce îi vor apărea în timp, din cauza bolii. În acest moment Simion avea două femei?… Nu. Nenorocirea era a amândurora, atât doar că ei… Lenei nu i-a mai rămas nici un fel de drept în această lume… O dată, ea fiind moartă… a doua ei viaţă trebuia câştigată, pas cu pas. Dacă prima dată s-a născut prin durerea mamei ei… acum, a doua naştere a ei, se făcea prin propriile sale dureri, dureri care nu se ştie dacă nu cumva sunt mult mai mari. Durerile acestea sunt mult mai prelungite. Sunt dureri fizice… dureri psihice… dureri… dureri…
Dorea să fie solicitată ca OM, să se poată exprima ca femeie. Se gândea de multe ori, dacă Simion nu ar fi lucrat cu săptămâna, poate că ar fi avut mai multă nevoie de fosta lui femeie!…
Dar, oameni buni, oare inima de ce nu ştie toate astea?!… De ce oare inima îşi doreşte şi pe măsură ce nu i se dă, doreşte şi mai mult?! De ce oare, trupul… trupul ei mai trăieşte?!
*
Redactorul şef îl chemă pe Sebi la el.
– Bună ziua! Poftiţi domnu’ şef!
– Domnule redactor, după opinia dumneavoastră, ziarul merge bine?
– Da. Tirajul a crescut de la 4000 la 10.000, deci e bine.
– Eu te-am întrebat ca pe un profesionist, nu ca pe un contabil.
– Păi… da… sigur… de ce nu?
– Dumneata nu observi că-mi faci din gazetă, roman ?!

– Poate, puţin s-a exagerat, au fost într-adevăr şi povestiri mai lungi, schiţe cel mult, au fost aşa de umane, aşa de frumoase, cu bun simţ, că m-am gândit că aşa, la o lună, două, putem să publicăm şi aceste încercări literare, întrucât ele interesează (observaţi şi dumneavoastră partea economică) şi de publicat, ca specialist, dumneavoastră vă daţi seama mai bine că editurile azi fug numai după câştig, nu ar publica o chestie de suflet petrecută într-un sătuc românesc de mineri.
– Măi Sebi, văd că faci ce faci şi tot tu eşti la suprafaţă! Dar eu te avertizez că nu doresc să fiu prezent la înmormântarea ziarului, aşa că mai analizează şi tu cam ce este ziaristica!
– Şefule, voi fi mai atent, voi fi mai atent mai ales la ecourile unor astfel de materiale şi vă voi ţine la curent cu evoluţia ziarului.
– Mă bucur că ai înţeles, îţi doresc succes!
– Mulţumesc şefule! – Sebi ieşi.
În biroul lui îl aştepta Sanda. Proaspătul prelucrat Sebi s-a bucurat că va putea schimba câteva vorbe cu o persoană tânără, dar mai ales plăcută, agreabilă, după duşul şefului.
– Bună Sanda!
– Bună ziua, domnule Sebi!
– Ei, ce noutăţi aduci? Vii din oraş sau direct din Ungaria?
– Da. Vin direct din Ungaria şi cu toate că ceea ce doresc eu să vă spun mai poate aştepta, m-am gândit că la ora asta redacţia ziarului este plină şi vă pot găsi şi pe dumneavoastră, aşa că m-am abătut pe aci.
– Spune-mi ceva despre Sandu!
– Sandu este bine. Pansamentul i-a fost luat şi nu i-a rămas nici o cicatrice, nici un semn. În această săptămână se va întoarce la serviciu. Cu această ocazie noi ne-am cunoscut. Ne plăcem. Încă nu pot afirma că ne-am şi îndrăgostit, dar atunci când suntem împreună, ne simţim bine. Despre asta o să mai vorbim, o să vin eu atunci când se va întoarce Sandu. O să venim împreună şi o să mai povestim.
Eu aş dori să povestesc altceva acum.
La spital, într-un salon, era o femeie mai în vârstă, chiar bătrână, această femeie trebuie să vă spun că m-a impresionat în mod deosebit. Gândurile mi se abăteau la ea, la ea şi la bătrâni în general, cam cu aceeaşi atenţie cu care mă concentram şi asupra problemelor mele, începând să-i respect până la venerare. Şi cum să nu faci asta când îi vezi aşa chirciţi, neaspectuoşi, uneori cu toane, cu nervi, refuzând sprijinul oricui? Uneori refuzul lor este atât de hotărât încât ai crede că le faci cel mai mare rău, făcându-le un mic serviciu, dar sunt capabili să plângă de bucurie, de le-ai făcut, sau de supărare dacă nu li le-ai făcut.
De multe ori, pur şi simplu, simţeam că explodez dacă eram pusă să aştept un singur minut. Azi mă uit la bătrâna noastră, soţul ei a murit de un an, ea de atunci aşteaptă continuu. Este trecută cu mult de şaptezeci de ani, cu toate astea îşi vede de viaţa ei zilnică, calmă şi liniştită, viaţa de azi şi din altă zi. Ce secret deţine?… Cum poate ea ca din nimic să-şi facă o ocupaţie? Este incredibil… Nimeni nu poate şti ce secret deţin bătrânii. Nimeni nu poate aprecia viaţa unui bătrân. Am văzut un film în care un tânăr era zidit într-o cameră, de unde el transmitea diferite mesaje, ştiri, în eter. După un timp, timp care nu era măsurat în ani, l-au scos de acolo şi nu au fost mulţi aceia care să-l declare cu mintea întreagă…