Au constatat că numai dansul ar putea descătuşa acest cumul de sentimente şi iubiri prin pasul, iureşul, ţiuiturile şi îndemnurile, ce se pot inocula prin strigăturile, DANSULUI în timpul prestaţiei. Acest dans, dansul moroşenesc, încuibă în afara plăcerii pure de-a dansa şi unele comunicări tacite, dar pline de sens ale fiecăruia, încărcătură şi transbordare sufletească transmisă celorlalţi. Aproape fiecare din tipurile de paşi, sunt executaţi ca un veritabil mesaj, care se transmite, în acea înghesuială (nu Morse a inventat alfabetul „bătut”!),prin acel dans care sunt de-o adresabilitate foarte exactă. Poate că toate aceste efluvii sentimentale sau explozive să fi fost mai greu perceptibile pentru neavizaţi, “pentru acei de pe margine”. Dar sentimentele transmise de “jucăuşi” erau cu atât mai pregnante, cu cât acei care dansau erau siguri că transmisiile lor prin roiri, de la ei pornite, de la oameni ce uneori n-au o mare pregătire şcolară, celor care-i privesc, dintre care unii sunt “tobă de carte” vor fi lesne înţelese de fiecare. Că n-a fost şi nu este aşa cum credeau ei, dovadă chiar şi acest eseu care caută să arunce şi o altă privirea asupra acestui fascinant fenomen. Este posibil, totuşi, ca acest aspect să-i fi preocupat mai puţin pe autorii jocurilor şi ceva mai mult aspectul particular al tropotitelor pe loc. Preocuparea lor de bază era ca: “iubita lui să ştie sigur c-o ia”, “nevastă-sa să ştie că este iubită, că îi este credincios, că bani-i vor sosi fără a fi dijmuiţi”, “că nu este dator nici fizic şi nici moral, “că nu-şi va schimba obiceiurile lui, şi a neamului, cu altele”, “femeia să-i simtă tandreţea” şi câte nu se mai pot transmite când oameni-ş doresc acest lucru şi-s dornici să audă şi să vadă aşa ceva, acum, în iureşul dansului, să-şi simtă pletele răvăşite de vântul provocat de învârtitele tropotite ale dansului.
Vă invit ca acum, după ce s-a mai derulat o părere, să re priviţi un dans moroşenesc, acest “dialog-raport” mimat, raportat cu osârdie în faţa satului, cu satul dimprejur. Un lucru rar, un lucru făcut cu dăruire şi credinţă, un adevărat raport colectiv, cu schimb de opinii şi strigături înalte care completează “comunicarea” acolo unde fiecare crede că a fost mai puţin “convingător în ceea ce a spus”. Strigăturile, purtate-n unduirile de vânt, este firesc să aibă tonalităţi înalte şi foarte înalte, pentru a permite descătuşarea pe care probabil “picioarele nu o mai pot duce” dar nota este înaltă şi pentru ai impune gradul de importanţă şi necesitate a vorbelor rostite de petent, şi mai ales să se poată auzi în vacarmul tropotitelor. Poate au ajuns la această modalitate de joc şi comunicare şi datorită cinstei şi onestităţii recunoscute, care le permite să spună ori ce, ori când, şi oriunde, neavând nimic de ascuns în faţa comunităţii, sau a musafirilor ocazionali. Dacă aşa vom privi dansul moroşenesc care divulgă “cumuluri” de sentimente, vom avea plăcerea să înţelegem şi altfel acest inimitabil dans moroşenesc. Nu uitaţi că “baciul” Buciu a împlinit 70 de ani. Noi îl avem….dar vântul…nu mai garantează nimic.

3 ianuarie 2005. Mă grăbesc înspre staţia de autobuz. Mi-am luat şi eu un prim avânt din prima zi lucrătoare din acest an şi pe o adiere de vânt prietenoasă, mi-am propus o zi plină, zi în care speram ca din acea presupunere să iasă un lucru cert, de-a dona nişte cărţi Casei Corpului Didactic, cărţi din propria-mi realizare, care recent au ieşit din teascurile unei tipografii din oraş, donaţie care se va extinde şi la alte instituţii de cultură din municipiu. Am ajuns cu greu în staţia de autobuz din cauza zăpezii care a fost cu mult mai bogată decât ne-a “fericit” natura în anul ‘82. Diferenţa mare a stratului de zăpadă de acum, aşa cum „ne-a spus-o” vântul este că, iar au fost surprinşi şi în această iarnă, ca şi în altele de altfel, gospodarii municipiului. Cumulul acesta de zăpadă se mai datorează şi faptului că acei care au “efectuat curăţatul” acestei zăpezi numai pe “buricul drumului” . Ce s-a “curăţat” de pe drum, au împins cu drag pe trotuare, situaţie care a bulversat circulaţia pietonală. Mulţi oameni, din cauza acestor inconveniente nu vor uita multă vreme această iarnă a anului 2005. N-au fost puţini nici dintre aceea care, şi-au fracturat oasele, au suferit căzături, au întârziat unde viaţa-i obliga să ajungă, încât li s-a făcut lehamite, de acest tip de trai cu nesiguranţa fiecărui pas ce trebuia executat, în această iarnă grea şi lungă ce “ne-a ţinut” în ger aspru până pe 4 martie. Şi când zicem ger este vorba de –10-20 grade C. Pe această temă prin ziare mai „musteau” şi unele epigrame:

Drumurile noastre toate…

Iarna a venit ca muză.
Iar şi iar acel travaliu.
Oamenii stau o repriză,
Până şi-or lua salariu.

Este rău că merg… pe drum;
Sigur nu-i un lucru bun.
Trotuarele-s blocate,
De maşinile parcate.

Ca şi ceilalţi concitadini aşteptam autobuzul, sau poate o şoaptă a vântului, care ne va transporta pe traseele dorite. Pentru a demonstra încă odată că: “excepţia întăreşte regula”, nu am stat prea mult şi apare maşina. Numai că acest autobuz, la ora aceasta executa traseul cu “tura mare”. Îmi este cam peste mână gândind că voi ajunge mai repede în cartierul mărginaş Ferneziu, decât în oraş în staţia autobuzului de la stadionul Dealul Florilor, staţia cea mai apropiată de Casa Corpului Didactic din Baia Mare. La ieşirea din blocul în care locuiesc, zăpada începea să se topească şi afară a început a burniţa. Când am ajuns la cap de linie, în staţia din Ferneziu, “trăgea” un vânt, care de această dată avea o singură ştire: să-ţi simţi toate formele ce el ţi-le înconjura. Pe jos pojghiţa de gheaţă părea a fii recentă, şi în refacere. Când am ajuns în oraş, la locul de destinaţie, adică în staţia de sub Dealul Florilor, zăpada de aici, era uşor îngheţată. Constatarea aceasta mi-a confirmat că pe arealul oraşului Baia Mare există diferenţe de temperatură în varii locuri, care pot oscila în limitele a 4-5 grade Celsius, dacă nu cumva şi mai mult.
Să fi trecut vreo oră de când am plecat de acasă cu “donaţia” mea de cărţi pentru Casa Corpului Didactic şi abia acum mă văd ajuns.

Cu gândul în altă parte observ pe preşul din faţa uşii că se odihnea încovrigat un câine. Cu toate că ocupa tot preşul, bănuiam că vietatea aceea, nu era pusă acolo pentru şters pantofii. Păşesc „mare”, peste animal şi deschid uşa care, de neimaginat, stătea închisă cu toate că îi lipsea chiar piesa metalică prin care de regulă se realiza acest serviciu. Absorbit de ori ce lucru (minte-ai odihnită după sărbători), deschid ciudata uşă, cu gândul de-a rosti urarea de : “Anul Nou Fericit” . Ciudăţenia lucrurilor, bulversate pentru ziua acea când se mai cerea “ţinută”, venea de la motivul că: acolo, la acea oră, holul şi scările erau pline de moloz. Destul de obişnuit cu asemenea tipuri de decoruri, care lasă a înţelege că unde este moloz este şi mortar, o roabă, o cutie sau targă cu care se transportă aceste amestecuri şi evident persoana care umbla cu asemenea materiale, şi pe care trebuia să le prelucreze. Totuşi nu am văzut pe nimeni care ar fi putut fi zidarul şi nici obiectele înşiruite mai sus. Două ţigle “trase” de zăpada îngheţată de pe acoperişul “casei”, au permis infiltrarea apei ce, şi-a făcut singură treaba în continuare, desprinzând cam doi metri pătraţi de tencuială de pe tavan. Acum îmi explicam sensul gesturilor ce le făceau cele două femei ce se aflau în biroul directorului, gesturi pe care le-am observat încă din curte. Desprinderea tavanului s-a produs probabil, imediat după ce doamnele au urcat sus şi au trecut pe sub porţiunea de tavan care şi-a “pierdut” tencuiala. Acum doamnele erau îngrozite să traverseze spaţiul de sub tavanul desprins, de teamă să nu prindă o altă ”replică”. Înainte de-a ajunge aici, la Casa Corpului Didactic, speram că dată fiind această întâlnire cu personalul redacţional de aici, mi-am propus, să-mi cumpăr şi proaspăt elaborata Revistă a învăţământului maramureşean, revistă care mi-a găzduit unele articole scrise de mine, dar… Decepţionat de cele văzute, am plecat total dezamăgit spre tipografia care mi-a tipărit cartea, cu gândul că în altă parte voi umbla mai bine. La tipografie m-am reîncărcat cu un alt top de cărţi, pe care mi-am propus să le donez unor licee de profil. Mă văd din nou într-o staţie, printre călătorii, care aşteptau autobuzele, de unde un firobuz ne “culege” destul de repede. În acel firobuz, văd că sunt două scaune, alăturate, libere. Geanta plină cu cărţi îmi îndoia spatele. Mă “arunc” înspre cele două scaune, “beneficiind” de o debreiere a unui ambreiaj mai puţin reglat şi de manevra conductorului maşinii. O doamnă, femeia care stătea pe unul dintre scaune, respectiv pe scaunele care erau în faţa acelor două înspre care eu mă îndreptam, îşi trage brusc pulpana paltonului pentru a-mi face loc lângă dânsa. Uimit de politeţea nesperată a doamnei, îi mulţumesc, şi mă aşez lângă dânsa. Scaunele cu pricina, scaunele din spate dânsei, erau scaune cu fundurile turnate din plastic, acum aveau “misiunea” de vase pentru colectarea apei care curgea din belşug prin tavanul troleului. Pentru prima dată de când folosesc acest mijloc de transport cu troleu, acum a fost singura dată când acesta s-a oprit, la capul de linie, şi ne-a debarcat pe latura dreaptă a drumului ce duce înspre Ferneziu.
La Liceul Tehnic, am avut impresia că timpul suportă o decalare spaţială. Aici bătea un vânt de împrospătare, de renovare generală. Se executau lucrări de zugrăvire a şcolii, curăţenie şi reparaţii. Lucruri foarte normale…vara. După ce i-am înmânat legitimaţia doamnei care era de slujbă la intrare, mi-a restituit-o, apoi, exact aşa cum se întâmplă când ai impresia că ai identificat o neregulă, mă roagă să-i dau încă odată legitimaţia. Moment în care îmi examinează îndelung şi fizicul. Citeşte cu voce tare înscrisurile de pe legitimaţie, apoi mi-o restituie parcă, împotriva dorinţei domniei sale.