A intervenit o ceartă, între soţia lui şi mamă-sa, atunci locuiau la dânsa şi au hotărât, el şi nevastă-sa să nu rămână pe timpul satisfacerii serviciului militar la soacră-sa, respectiv la mama lui Nelu. Au plecat de la Rodna, şi s-au mutat la Baia Mare. Mutarea aceasta i-a cam costat toată acea acumulare de alimente, ce s-a dus pe diferite cheltuieli, cea mai mare cheltuială : chiriile. Fratele lui, Ghiţă, a primit o garsonieră într-un bloc turn, şi pentru ca să fie împreună cu familia fratelui său, soţia lui Nelu, cât timp Nelu era în armată, Ioana nevastă-sa s-a mutat şi de la sora ei, unde a locuit cu chirie împreună cu fetiţele, şi a ocupat o spălătorie în acelaşi bloc. Poate singura care a mai fost liberă când s-a văzut obligată să plece de la soră-sa. În acea garsonieră au stat până şi-a terminat Nelu armata, şi s-a apucat de lucru la Şuior. Înainte de-a lucra La Şuior, Nelu, a lucrat la Flotaţia Săsar, unde era foarte apreciat, într-un colectiv de muncă foarte bun. Diferitele necazuri ale vieţii dar mai ales că la Exploatarea Minieră Săsar nu era posibil să primească locuinţă mai devreme de un an, la făcut să plece de aici la Exploatarea Minieră Şuior, unde se primeau apartamente în maximul trei luni. Stăteau tot în acea spălătorie ocupată de nevastă-sa, când mamă-sa a venit, să-şi ia rămas bun de la el. De dormit dormeau pe jos pe o saltea. Partea tristă era că în spălătorie era un spălător, în care şi-a crescut fetele Ioana până s-a întors Nelu. Acum acest spălător îi incomoda enorm, dar administratorul acelui bloc nu le permitea să-l scoată afară. Din această cauza când Nelu dormea, nu-şi putea întinde picioarele şi omul avea aproape doi metri lungime. Cu toate acestea nu considera că acesta putea fi un motiv supărare, cu atât mai mult cu cât era convins că peste două luni va dormi în propriul apartament. Fratele său i-a propus să-şi ţină ziua de naştere în apartamentul său, apartament care acum era în alt bloc şi în care de avea două camere. Mutarea în acest apartament a făcut-o şi cu Nelu care la ajutat să se mute. Nelu zicea că: de fapt sărbătoreşte poate ultima dată acel eveniment în condiţii improprii El era sigur că la anul : „ şi altădată o s-o facă şi mai lată” dar în apartamentul propriu.

* * *

După discuţia avută cu maistrul Zavaţki, Nelu s-a dus într-un anumit loc, unde, după un craişlog îşi ascundea sculele, altfel aici nimeni nu-ţi garanta că le vei mai afla, indiferent de ce tip de lacăt ai fi avut la firida atelierului. Echipat cu cele necesare se apropia prin galeria G-3 de locurile de muncă a cărui custode, din partea atelierului mecanic, era el. Tândălind pe galerie cu gândurile lui, a trecut printr-o porţiune de galerie unde exista o presiune inimaginabilă, şi unde în urmă cu numai două zile, sub presiunea respectivă, au cedat simultan trei armături metalice TH, care în cădere i-a secţionat ambele picioare ale lui Dani, un coleg de şcoală, cu care jucau frecvent fotbal în curtea şcolii, fraţii lui mai mari. De la acest loc în care i-au fost amputate picioarele, Dani s-a târât 13-15 m înspre ieşire de pe galerie, specialiştii spun că acea târâre a ce-a mai rămas din Dani să fi durat cam o oră, dar Nelu era sigur că n-a durat mai mult de 20 de minute până sângele i-a părăsit trupul şi în acelaşi timp să-şi fi dat şi sufletul. Dani era unul dintre cei mai preţuiţi muncitori ai Şuiorului. A venit aici cu acel vestit Şef de sector care şi-a adus toţi oamenii din subordine de la Mina Rodna, operaţie nemaiîntâlnită nicăieri, ca o întreagă formaţie de muncă compusă din sute de oameni, să se alăture şi să plece după şeful lor de sector.

Omul acela nici măcar şef de mină nu era. Dar oamenii-l ascultau ca pe un părinte şi a reuşit, cu foarte mari greutăţi, să pună această mină pe picioare. Rodnenii lucrau numai în mină, tot ei făceau şi galeriile scurte pentru cariera Şuiorului, acele depozite unde se introducea dinamita, din care rezultau împuşcăturile masive. Materialul rezultat era încărcat cu excavatoarele şi se transporta la Flotaţia Centrală.
Se spunea că oamenii de aceia-l l-ar fi ascultat „orbeşte” pe Ianoş, şeful lor de sector, deoarece a preluat atât orizontul cât şi Galeria Nouă de la Franţi Bacii Uţu, un alt părinte al minerilor din Rodna, supranumit şi Bulibaşa. Dani era mai vechi de cât Nelu la Şuior. El a primit deja locuinţă cu toate că era necăsătorit şi de poate de aceia era omul pe socoteala căruia, din acest motiv, era mult tachinat. Dani la invitat pe Nelu să-i vadă locuinţa, noul lui apartament. Nelu s-a dus. Avea în cap mai multe variante de-ale lui de felul cum îşi dorea să-i arate viitorul lui apartament şi considera că al vedea pe a lui Dani, prind vizita ce o să-i facă, era ca un schimb de experienţă. Nu avea alte gânduri în această privinţă, cum încerca „cineva” să-i impute, el nici nu s-a gândit să-i ceară să-l lase în chirie, de asemenea lucruri era sătul până acum şi nici nu era cazul deoarece nu mai avea mult până şi-l primea pe-al lui. Şi chiar dacă şi-ar fi „dorit” o nouă chirie, ar fi avut alte posibilităţi, fraţii lui l-ar fi sprijinit o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. În ambiţia sa, Nelu dorea ca de acum încolo, tot ce va dobândi, să fie doar ale lui. Pentru el CAP-urile nu mai aveau rost. Nu-şi mai dorea să se simtă străin în propria-i locuinţă. Deci vizita ce dorea s-o facă lui Dani, era o simplă curiozitate de-a sa, dorea să vadă „cum stă” un burlac, şi mai ales unul cu ceva mai mulţi ani în spate, cum îşi fugăreşte singurătatea prin apartament. În afară de asta mai avea o curiozitate asupra felului cum şi-a dotat apartamentul, ce mobilă are, cât la costat şi câte lucruri mai poate întreba un om ce n-a avut casa lui niciodată, pe unul care o are deja. Mai mult era sigur că Dani încă n-a invitat pe nimeni la el în apartament. S-a dus în vizită la Dani după ce au terminat şutul. Era un apartament frumos, drăguţ care avea toate obiectele şi mobilele noi. Ba să nu mintă avea şi câteva lucruri mai vechi, lucruri de care probabil Dani nu s-a putut despărţi când a plecat din Rodna. Nelu îşi aducea aminte că Dani avea o pisică. Undeva în apartament a organizat pentru ea un loc special al pisicii. Între două poveşti se uitau cum mânca pisica. Parcă doar pentru dânsul, Dani s-a apucat să vorbească:
– Vezi tu mâţul acesta, pot să-i schimb ori când farfuria şi el habar nare.
– Nu înţeleg la ce te referi, îi răspunde Nelu.

– Omule bun, pisica aceasta n-a văzut niciodată fundul farfuriei sale. Farfuria îi este întotdeauna plină cu mâncare. Îmi aduc aminte că noi acasă, cunoşteam blidele şi castroanele cu ochii închişi. Cum eram mulţi copii întotdeauna ne era foame. „Ştergeam” fundurile vaselor cu pâine să nu rămână nimic în ele, că aproape le şlefuiam pentru a „culege” tot ce ar fi fost posibil să nu fi încăput în lingură, sau pe o furculiţă. Şi uneori oamenii folosesc expresia cu :”viaţă de câine”. A noastră, atunci, ce fel de viaţă o fi fost? Chestia asta la pus pe gânduri pe Nelu. Şi el era exponentul unei familii cu opt persoane. Şi lui i-a adus aminte de copilărie observaţia lui Dani.
Pe marginea vasarâşului, din acea galerie, într-o clăire ireversibilă se mai vedea un noroi gros, roşiatic, o parte din viaţa lui Dani căruia armăturile i-au rupt picioarele. Erau acele picioare care la fotbal, a speriat pe toţi acei ce apărau porţile, împotriva echipei lui Dani. Trăgea cu ristul necruţător şi neaşteptat. Cât l-au rugat rodnenii să nu vie, să joace la Minerul Rodna, să poată intra şi ei în „C”, dar Dani a lăsat totul şi a venit la Şuior. Aici probabil ca i-a fost scris să dea în primire. Nelu avea senzaţia că Dani îl însoţeşte spre locurile lui de muncă.

******
Dacă tot lucrul s-ar fi mutat numai în subteran, aşa cum intuiţi, cu toţii ar fi fost nemulţumiţi. Practic, datorită câştigului mare ce li-l oferea lucru în carieră, exploatarea prin subteran nu era pregătită în aşa măsură, pentru a concura cu producţia dată de carieră. O altă problemă, nimeni nu mai credea că se va putea reveni la forma iniţială de lucru, exploatarea în totalitate a muntelui, până la poale, prin carieră. Şi poate că aceasta era adevărata problemă, tuturor le era frică să intre în acest subteran, unde stabilitatea rocilor era periculos de precară şi lucrul devenea un sacrificiul inutil. Nimeni nu era atât de „flămând” sau nesăbuit pentru a trece la munca din subteran aici la Şuior. Armăturile de susţinere, fie că erau TH-uri, fie că era făcute din şină C.F.R. de 70kg/m, toate primeau nişte contorsionări de parcă a apărut „Strâmbă fiare” aşa arătau de rău. Asemenea presiuni nu s-au văzut numai la tunelul de la Mestecăniş din Moldova unde o scurgere a grohotişului a „ţinut” construcţia a opt metrii de tunel mai bine de opt ani. Şi acolo ca şi aici pe haldă stăteau vrafuri de fiare contorsionate, care cândva erau armături de susţinere. În atari situaţii, parcă toţi evitau lucrul în mină şi prelungeau cât puteau definitivarea lucrului în carieră în vederea trecerii întregii producţii de minereu de la Şuior pe exploatarea prin subteran

* * *

Eram la Policlinica II cum îi spune acum. Secretarul Comitetului Orăşenesc de Partid m-a chemat la dânsul. Ne cunoşteam de când a lucrat şi el la Săsar şi atunci a vrut să mă pună secretar UTC pe uzină. Până atunci mi-am dorit acel lucru, de atunci nu am dorit să „activez” nici în ruptul capului. Cum s-ar spune am „gustat” din anumite culise şi nu-mi permite-am, cum nu-mi permit nici acum să mint, de aceia nu sunt bun în nici-un partid, cu toate că sunt destule din astea.
A venit revoluţia şi am văzut şi eu „Noaptea generalilor” prezentată de Băcanu şi când l-am văzut pe fostul General care conducea destinele securităţii, mi-am adus aminte două lucruri. Înainte de-a mi se propune funcţia de secretar UTC pe uzină, a venit un ofiţer care ne-a adunat pe acei care aveau şcoală profesională (nu liceu) şi „origine socială bună”. Din toţi, doar trei am rămas între „aleşi”.