Bombele cu neutroni nu distrug bunurile, numai viaţa, fiinţa. Deci se pot dobândi bunurile întregii omeniri după ce am „condus” un asemenea atac.. Armamentul „omenirii” a ajuns şi la această „perfecţiune”. Dar în cimitir gradele de diferenţiere nu mai au strălucire şi n-au contat niciodată. Aici obiceiurile lumeşti de dispreţuire între semeni, mai ales de aceia care în viaţă aveau putere sau avere, aici n-au sens şi nici valoare. Poate doar neamurile celor morţi, pentru ai impresiona pe acei vii, care trec pe acolo, dar şi să ştie cine a mai rămas dintre “acele” neamuri care sunt acolo îngropaţi, cheltuiau mai mulţi banii pe câte o cruce, mai acătării, din marmură sau granit, lucruri considerate de ei că impresionează „plebea” în special, oameni care acum grăbesc paşii când trec pe lângă „monument”. Fac acest lucru din obişnuinţa certă, formată deja, că aproape toţi miliardarii de după revoluţie, şi-au dobândit averile exact aşa cum le-au dobândit. Ba unii de foarte sus, au şi ajuns deja clienţii Parchetului. Fostul acesta, din acest mormânt frumos „aranjat” , este unul dintre foştii tovarăşi activişti. Nevastă-sa i-a cumpărat cu bani foarte grei un loc “la alee” cu gândul că va fi mai respectat acum ca mort, decât atunci când era în viaţă. Săracul om. I-a fost acordată şi lui o dată “încrederea”, o singură dată şi n-a rezistat. L-au prins cu furatul. De ruşine, sau poate aşa a fost “sfătuit”, a luat zece diazepane ca să poată ajunge aici nejudecat şi cu “onoarea reperată”. Şi câţi or mai fi fost de felul acesta? Dar nu întrebaţi câţi mai sunt acum ca el, şi sunt dintre aceia care n-au onoarea de-aş semna singuri demisia, din “activitate” ?! Nu ne-a interesat cum au trăit „aceştia” când erau “activi”. Acum pur şi simplu sunt o înşiruire de nume care, deja, nu spun nimic nimănui. Dacă cumva mai au şi un nume care posibil că nu este de prin partea locului, mulţi nici nu se trudesc să-l citească măcar. Sunt „cedaţi” acelui sector al nepăsării şi uitării, a nimicurilor, care de fapt au fost şi au rămas, exact cum au fost! Totuşi nu de puţine ori vieţile oamenilor depind câteodată doar de un moft al acelor care, pentru puţin timp, au puterea. Numai pe buza asta de deal sunt o parte din cei 12 mineri morţi toţi odată, în acelaşi accident, care pentru acei ce au impus decizia morţii lor, a însemnat în viaţa lor doar un proces penal ce s-a întins peste ani, şi condamnările lor, dacă au existat, au fost cu suspendare, deoarece procesul, cu voinţa „unora” a fost atât de lung în timp, încât problemele s-au estompat, lumea a uitat emoţiile şi spaima trăită când şi-au pierdut vieţile cei doisprezece. Uitarea s-a aşternut peste fiecare. Ba mai mult i-au uitat şi acei ce atunci erau “ai lor”. Mormintele celor morţi în mină, la Şuior–n ’70, cad şi ele în ruina unei societăţi bolnave de amnezie.

* * *

Da dar fiinţele acestea, mamele noastre, cum le-o fi făcut Domnul că, fără ele nu se poate, iar calităţile lor, în cazurile de nenorociri şi tristeţi devin adevăratele lor defecte. E vorba în primul rând de ceea ce uzual numim “dragoste de mamă”, dragoste care se revarsă asupra progeniturii continuu şi cu asupra de măsură, fără ca acela asupra căruia se îndreaptă această dragoste, să catadicsească vreodată, să gândească măcar o fracţiune de secundă, că ar fi şi de datoria lui să aibă puţină recunoştinţă pentru aceia care la făcut şi mai ales pentru ce face ea, mamă-sa.

Poate că ea ar fi mulţumită dacă învăţăturile date de ea, comportamentul şi un limbaj care măcar să-i camufleze comportamentul duplicitar, le-ar folosi măcar de faţă cu cei cărora le jigneşte urechile şi le creează suferinţe mitocănia care se pare c-a devenit o modă. De cele mai multe ori acest limbaj al propriei creaţii, devine duşmănos chiar cu aceia care ar fi dat totul numai ca lui să-i fie bine, şi nu de puţine ori progenitura ei se manifestă de parcă i-ar fi ruşine că femeia aceia îi este mamă, că tocmai ea este aceea care i-a dat viaţă şi l-a purtat pe braţe. El ar schimba-o pe acea fiinţă, cu dragă inimă, cu o sută de Euro. Acel copil de fapt, în nerecunoştinţa sa constată că fiinţa aceea este prea bătrână, a devenit „cicălitoare” şi destul de plictisitoare în încercările sale prin care caută să-i îndrepte „manifestările”, nu prea ortodoxe ale copilului, căruia acum i se pare şi “incultă” pentru persoana lui, deoarece nu numai că nu foloseşte jargonul străzii dar nici lui nu-i permite asemenea „lejerităţi”, mai mult nu-i agreează nici „prietenii”, aceluia care nu a reuşit măcar atât, să-i cureţe odată pantofii cu cremă. Ea mama şi-ar fi dat viaţa necondiţionat pentru binele lui, copilul ei cu un vocabular sărac, stereotip şi care posedă doar cunoştinţele minime, mai mult se crede “cineva”, pe agoniseala părinţilor săi.
Doamne ce deviere, noi vorbim de mame şi nu de copii răi. Mama lui Ghiţă stătu-se o toamnă şi-o iarnă la el împreună cu familia lui Ghiţă, care căsătorit fiind, avea doi copii: Cristina şi Cristian. Au stat împreună, până când ea, mama lui Ghiţă, şi-a dorit acest lucru. Ileana, mama lui Ghiţă, locuia pentru prima oră într-un oraş aşa de mare. Pentru dânsa “aşa de mare” se înţelegea un oraş în care casele nu mai erau înconjurate de grădinuţe, ci de parcări, şi alte “obiective”, care nu aduceau nici roade în casele oamenilor, dar nici fructe pe masă. Claustrarea acestei femei într-un bloc, cu interfon, unde spaţiul era de cinci metri pe cap de locatar, similar cu ori care loc de muncă dintr-o uzină, sau atelier, şi-a văzut posibilitatea de mişcare limitată la zero. În acel moment pentru ea viaţa a devenit îngrozitoare. În satul ei de baştină, doar până ajungeai la lotul tău de lucru, parcurgeai câţiva buni km. Aici în acest oraş, mişcarea era aproape anulată. În apartamente aceste de încătuşare a omului, poziţiile de lucru datorită spaţiului restrâns şi numărul mare de locatari, se apropia de poziţia de “drepţi”, dacă nu doreai să-ţi afli un loc unde să stai tolănit. Alte mişcări nu prea mai aveai cum să le faci. Starea aceasta de imobilitate, mama lui Ghiţă şi a lui Nelu, o considera mai nesuferită decât probabil era puşcăria. Cu greu a putut să „locuiască” împreună cu familia fiului mijlociu, a lui Ghiţă, tocmai din aceste motive de imobilitate impusă de spaţiu, cu toate că între ei, nu existau nici un fel de animozităţi. Cine cunoştea acest lucru, ştia că în familia lui Ghiţă, Ileana mama celor doi, se înţelegea cel mai bine dintre toate familiile copiilor ei, deoarece ea însăşi a ales să locuiască la aceştia din proprie voinţă. Ar fi putut alege să locuiască la ori care dintre fii ei, deoarece a crescut şase copii, cu toţii erau în viaţă şi toţi erau la casele lor. Cu toate acestea, a ajuns într-o situaţie explosivă, datorită acestui fenomen de claustrofobie, a sentimentului de inutilitate deoarece nu se putea mişca „în cutia aceasta”, cum a botezat ea apartamentul fiului său. Avea nevoie, la casa ei de la ţară, de o nouă ramă la sobă, obiect pe care i la cumpărat noră-sa şi cu acea ramă de sobă a plecat, trântind cu năduf uşa apartamentului lui Ghiţă. Acest gest a creat un sentiment de frustrare tuturor de parcă ei erau vinovaţi de faptul că mamă-sa a fost ”obligată” să stea într-un asemenea apartament, parcă ei unde stăteau? Tot acolo şi pe ei îi sufoca aceleaşi probleme. De la această „explozie” era şi Ghiţă contrariat de „plecarea” mamei, dar el o înţelegea.

El ştia prea bine ce înseamnă oraşul pentru un ţăran, deoarece prin multe situaţii emoţionale şi psihice contradictorii a trecut şi el, la stabilirea sa cu mult timp în urmă în acest oraş. Nici el n-ar fi făcut „pasul acesta” dar pe atunci cele mai „înalte” şcoli de la sate erau cele cu şapte clase. Cu toate că au trecut zeci de ani, nici acum nu era sigur, că nu mai tânjea cumva şi el, după locul şi libertatea copilăriei sale. Posibil ca din aceste motive să fii încercat el să fie, pe cât se poate conciliant cu toţi ai săi, tocmai pentru a disemina oarecum starea aceasta de stres ce era pe punctul de-a deveni explosivă din cauza spaţiului restrâns al apartamentelor în care locuiau cu toţii. Ghiţă era convins că în asemenea întreprinderi de conciliere, reuşitele sunt rare, dovada nici el n-a reuşit nimic şi mamă-sa, s-a dus de la el, la fratele mai mic, dar numai să-şi i-a rămas bun, după care va pleca din „oraşul acesta”, la casa ei din Rodna. Cum Nelu, fratele lui Ghiţă, urma a doua zi să împlinească 22 de ani, a rugat-o pe mamă-sa să mai rămână încă o zi ca toţi împreună să-l sărbătorească de ziua lui de naştere. Să se mai întregească încă odată toată familia. Mamă-sa i-a spus că dacă acesta este singurul impediment, de ce se mai duce la schimb? De ce nu-ş ţine petrecerea aniversară astăzi. Să facă şi el „efortul” acesta, de-a sta astăzi împreună cu ea şi familia. Nelu i-a spus că a prevăzut acest lucru şi chiar s-a învoit de la maistru Zavaţki, dar ar fi ruşinos ca astăzi să absenteze, deoarece o parte dintre minerii lui, ar putea să mute frontul şi atunci este evident că au nevoie de el. S-a gândit ca, măcar atât să facă, să se ducă până sus la mină, se documentează ce este acolo, şi se întoarce cu prima maşină. Aşa s-au şi derulat lucrurile. Ajuns la mină, s-a văzut cu maistru, omul s-a arătat contrariat văzându-l acolo şi l-a trimis acasă să-şi vadă de treburile lui. „Mă duc numai să văd dacă Condrate şi Bălăi au mutat frontul şi mă întorc imediat”. Şi s-a dus. A intrat în mină la G-3.

* * *

Ca să spunem aşa, industria băimăreană era bine pusă pe picioare, când s-au terminat lucrările de explorare şi evaluare geologică a zăcământului Şuior, iar darea lui în exploatare era privită ca un „struţ” ce se pune unei clădiri care s-a ridicat din nou. Un struţ al dezvoltării economice a judeţului Maramureş şi a mineritului în special. Previziunile geologice pentru zăcământul Şuior, erau fabuloase uitându-te la cifrele date cantităţii de aur estimată în conţinutul zăcământului din acest munte. Modalitatea de exploatare dintr-un început, era prevăzut a se lucra în carieră şi muntele care are acest bogat conţinut de aur că v-a fii „ras” din décor băimărean. Era cam acea metodă cu care s-a încercat şi la varianta ce urma să fie pusă în exploatare la Roşia Montana. Diferenţa între cele două zăcăminte, este numai de timp. Pe atunci ecologiştii nu existau, iar dacă existau undeva, erau la capitolul „ciocul mic”. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se pună de-a curmezişul deschiderii acestei exploatări, care avea aprobarea Comitetului Central. Nici nu se putea pune problema ca ei să se „combată” cu regimul lui Gheorghiu Dej şi mai apoi cu Ceauşescu. Totuşi ceva s-a petrecut şi în realitate dar şi în documente. În prima fază de exploatare conţinuturile în aur erau sensibil mai mici decât evaluările.