Totuşi îmi permite să urc la biblioteca liceului. Nu fac mai mult de şase paşi şi aud că doamna mă strigă:
– Domnule nu sunteţi de la şcoala noastră? Eu perplex, scot legitimaţia de serviciu din nou, cu gândul că de această dată o să i-o las dânsei. i-o înmânez, i-o las acolo şi încerc să-mi văd de-ale mele. Dânsa se uită la ea şi se pare că a aflat ce o interesa.
-E bine. Îmi restituie documentul. Nu mai am nici un chef să urc la bibliotecă. Mă duc la secretariat unde aflu că…Erau lucruri care nu mă priveau. Deci n-am stat, am lăsat cărţile la doamnele de la secretariat şi am plecat. Jos mă întâmpină iarăşi doamna care era înditruită cu paza:
– Vă rog să-mi spuneţi numărul din buletinul dumneavoastră.
-GR 82…..
– Daaaa. Ei vedeţi, acum e bine. Dar o să vă întoarceţi?
– Dumneavoastră aşa aţi face? M-am gândit că n-ar strica o pală de vânt şi prin aceste locuri.
Din nou “mă dau pe mâna celor de la URBIS”. Iau un firobuz care să mă ducă la Liceul 3. Ajung. Mă cobor din maşină imediat după ce am trecut de CUPROM. Frământat de gânduri mă apropiam de liceu, şi din ceea ce văd, îmi vine să spun ca Gheorghe Buzatu: “Dihania asta nu există”. Nu, nu era vorba de dihanie, era vorba despre ce cred că până astăzi n-am mai văzut niciodată, nici eu şi poate nici alţii. Liceul era închis cu lanţuri petrecute peste porţi şi lacăte pe mai multe intrări. Fenomenul acesta în mintea mea era incredibil, imposibil. În timpul inundaţiilor din 1970 şcolile au fost puncte de prim ajutor şi dormitoare ale acelor persoane care au rămas fără case, ale sinistraţilor. Tot atunci pentru sinistraţii din Satu Mare municipiul nostru a pus la dispoziţie patru blocuri pe strada G. Enescu, pentru familişti şi două cămine la liceul 2 pentru mamele cu copii. Dar chiar în timp de război şcolile au amenajate ca spitale. Şi pentru duşmani şcolile erau spaţii deschise, spaţii protejate prin tratate internaţionale. Acum e pace pe meleagurile noastre, adevărat că pe 26 decembrie 2004 a fost un cutremur în Sumatra care a provocat un tsunai ce a spălat toate continentele ce erau mărginaşele Oceanului Indian şi Pacific făcând mai mulţi morţi decât are populaţia oraşul nostru, dar… Mă uit pe unde a ieşit un zidar să-şi facă cumpărăturile şi mă duc şi eu înspre direcţia ceea. Am pătruns printr-o gaură din gard şi printr-o uşă laterală, m-am strecurat în şcoală. Şi aici spre surprinderea mea, vântul de renovări şi împrospătate a transformat şi această construcţie într-un adevărat şantier ce cuprindea întreaga şcoală. Ce era şi mai uimitor, în acest liceu în acel moment erau peste cincizeci de meseriaşi, de la tâmplari binale, la zugravi-finisori şi instalatori. Ei bine toţii acei meseriaşi îşi vedeau de lucrul lor, montau, zugrăveau, instalau. Le-am urat un an bun şi i-am lăsat să-şi termine treaba că mai aveau doar o săptămână şi trebuiau să dea şcoala în utilizare.( am aflat că aşa s-a şi întâmplat) M-am întors la şcoala noastră, şcoala de baştină. Aici, în acest focar al culturii tehnice băimărene, oamenii pe care i-am întâlnit se plângeau, deoarece, din cunoştinţele multora, ceea ce acum tinde să se certifice, un lucru ce nu s-a mai întâmplat, de foarte mulţi ani. Salariul cadrelor didactice din luna decembrie s-a achitat întotdeauna în luna decembrie. Acum se pare că acei care trebuiau să vegheze ca lucrurile să fie aşa, şi-au uitat de îndatoririle lor, ori poate au alte griji mai mari au pe capul lor, şi n-au livrat salariile numai în ianuarie.
Era firesc să mai citeşti prin ziare şi câte o asemenea “adnotare”:

Guvernul mai împarte “cenţi”
Leafa suind la bugetari.
De-acum trăi-vor mai “decenţi”
Acei ce-s deja DEMNI-TARI !

Despre al treisprezecelea salar ce să mai spun, vântul n-a prins nimic…o fi cu ghinion.

Accidentul – unul dintre multele, care au răpit vieţile minerilor.

De câte ori treceam pe acolo, pe lângă acel munte „ros” aveam o stare ciudată. Cum n-am cunoscut numai doi mineri pensionaţi la limită de vârstă, ceilalţi cam toţi se pensionau cu pensie de boală, ori „dădeau în primire” înainte de termen, a durat cam mult până am întâlnit un veteran al mineritului de prin acel loc ciudat. Domnia sa mi-a spus că în acel loc a fost unul dintre cele mai mari şi bogate orizonturi de la Mina din Valea Vinului – Rodna. Mina avea mai multe galerii de coastă. Aici deasupra Galeriei Iohan, se mai aflau Terezia, Nepomukul, Zappul şi altele. Probabil că haldele acestor galerii de coastă, în timp să se fi unit devenind inobservabile după mulţi ani. Aceste halde, după ce pe le a crescut vegetaţie, puteau fi „luate” ca masiv de persoanele care nu cunoşteau cele scrise mai sus. Masa aceasta enormă de material care însuma un volum de 2-3 km de steril, în urma unor ploi de lungă durată s-au pornit la vale. Din Galeria Iohan şi cei 80 de mineri care lucrau acolo, n-a mai rămas nimic. Nici acum nu se ştie cu precizie unde ar fi putut fi fosta Galerie Iohan. Toate acestea au fost considerate de oameni, de mineri, blesteme, nenorociri ale păcătoşilor, răzbunarea căţelului pământului, şi s-au resemnat la gândul că nu-şi vor mai vedea ortacii niciodată. Prin anii ’70 era să se repete “figura Iohanului”, doar că de această dată s-a “îndoit” numai puţul de extracţie, lucrare prin care s-a observat din timp declanşarea unei noi avalanşe de pământ, s-a recurs la recuperarea instalaţiei de extracţie şi montarea ei în mină la Galeria Glukauff. Atunci s-au înţeles fenomenul dispariţiei Galeriei Iohan cu toţi oamenii ce munceau în ea, Dispariţie în urma căruia nu s-a găsit nici-un indiciu până acum.

Ce vezi tu acolo, şi-mi arătă “muşcătura” din deal este rezultatul muncii celorlalţi mineri timp de două luni căutându-şi ortacii. Negăsind nici-un indiciu, nici o pistă, dar mai ales nici-o posibilitate de-ai regăsi, au abandonat căutatul şi lucrul de aici, dealul rămânând cum îl vezi şi tu. Ar mai fi de spus că pe atunci sculele erau un picon (târnăcop cu un singur vârf), fustăul (ciocanul) şi şpiţurile. Cu asemenea scule au făcut acea “rosătură” de unde au început căutarea ortacilor dispăruţi.
În 1960 la o puşcătură în talpa galeriei Terezia s-a făcut o gaură destul de mare, care a deschis o cale în nişte lucrări vechi, chiar foarte vechi, de pe vremea romanilor. Atunci au s-a ivit speranţa că vor găsii ceva din fosta Galerie Iohan, dar nu a fost aşa. În lucrările acelea vechi s-au aflat „şine” din lemn şi un hont (vagonet din lemn, considerat ca primul care s-a folosit în mină) ce se află la Muzeul din Munchen- Germania .Cei 80 de mineri din Iohan încă-şi mai dorm somnul de veci netulburaţi de nimeni.

* * *

Suntem în acel an ciudat, când salcâmii, castanii comestibili, teii şi trandafirii au înflorit în acelaşi perioadă de timp. Ciudată şi ne mai pomenită întâmplare. Şi parcă ciudăţenia venirii primăverii şi imediat suprapunerea verii peste ea, ca apoi vara să aibă caracteristicile primăverii, n-ar fi fost suficient, au venit şi inundaţiile, nenorociri care vor impune folosirea prima oră în presă, şi în declaraţiile ce se vor face pentru ilustrarea unei situaţii deosebite din ţara noastră cuvântul :”catastrofal”. Au fost locuri unde au plouat 153 l/m pătrat. Inundaţiile de acum au „spălat” Ardealul şi o parte din Moldova. Au fost scoase la iveală calităţile latente ale acestui popor: omenia, spiritul de sacrificiu, solidaritatea şi uneori am putea spune că în această vâltoare s-au petrecut şi lucruri pe care unii le-au declarat minuni. Aşa a fost femeia din Dej care şi-a legat părul de o creangă dintr-un copac şi a stat în apă cu copilul în braţe până au putut-o salva tinerii militari(în Dej, în oraş nu în albie, apa a avut patru metrii, În Satu Mare au fost locuri unde apa a depăşit 6 metrii). Dar nu vor trece cinci ani şi Dunării îi v-a fi atribuit acelaşi adjectiv funest de „catastrofal” ca apoi să vină acel 4 martie 1977 cu nefastul cutremure ce a secerat atâtea vieţi, aproape 2000 de morţi printre ei nouă oameni de artă. Pentru a treia oră în şapte ani, populaţia României trece prin trei catastrofe care l-au afectat poate că nu ca ultimul război, dar nici mare diferenţă n-a fost. China ne-a trimis un ajutor nerambursabil care a acoperit mai bine de jumătate din pagubele suferite la primele inundaţii despre care facem vorbire. ( mărfuri în valoare de 5 miliarde de lei)
Domnul Crăciunică este mort de mult. Şi de mai mult timp au murit toţi acei mineri care atunci, în anul în care s-a întâmplat accidentul, erau subalternii lui. Cimitirul de pe Dealul Florilor emană o pace care cu timpul ne va cuprinde pe toţi muritorii. Poate mai avem doar atâta curiozitate, ca să nu spunem teamă sau emoţie, la gândul când ne va veni vremea fiecăruia: când se va întâmpla această „trecere” . Cum dintotdeauna lumea a sperat să nu murim toţi odată, fenomen îngrijorător, cu atât mai mult cu cât deja, în afară de cataclismele cu care Domnul ne poate pedepsii, multe state au capacitate în armele de distrugere în masă, că-şi fac doar socotelile ca aceasta să fie distrugere a omenirii să fie totală sau preferenţială.