Oraşul este dotat cu toate utilităţile, cu lucruri sau instalaţii care la ţară nu se găsesc, şi aşa cum pomeneam poate că aceste utilităţi, arhitectura, monumentele, se implementează uneori în felul de-a fi pe locuitori oraşului respectiv. În schimb, cum te îndepărtezi de acel nucleu, de centrul oraşului,, dispar diferenţe dintre fostul tău sat şi ORAŞUL care de azi te-a primit. Pe vremuri partidul comunist avea un ideal de-a face “să dispară diferenţele dintre oraş şi sat” Din câte se vede tare puţine trebuiau să dispară din aceste oraşe pentru a deveni din nou sate. Este posibil că tovarăşii comunişti să fi dorit ca aceste lucruri să se petreacă invers. Ori cum, dânşii au uitat să-l studieze pe Nicolae Iorga, de a cărui moarte năprasnică făceau mult caz, dar se prea poate să-l fi urât mai mult decât “l-au preţuit”. Marele savant spunea că: ” în România ori ce oraş este un sat mai mare, în Ungaria, Olanda, ori ce sat este un orăşel”. Din toate acestea se pare că unele lucruri au fost încurcate definitiv. Pentru unii, care şi-au făcut obiceiul de-a da citate, enunţau aceste citate “pentru a da impresie culturii ce no deţineau”. Uneori locuinţele construite în oraşe, cu predilecţie acelea din afara perimetrului centrului oraşului, erau de mai proastă calitate ca ori care casă din satele noastre. Gara oraşului nostru de pe atunci, din anul menţionat mai sus, era aproape identică cu baraca de pe Valea Mare făcută pentru muncitorii forestieri, cu deosebirea că aceia era mai solidă, construită din lemn în mucuri, fiind mult mai îngrijită. Ca să ajungă “persoanele” acelea patrusprezece în Colonia “Petre Gheorghe” azi cartierul Săsar, din gară, ştiut că pe atunci în Baia Mare nu existau numai două poduri, trei dacă îl punem şi pe cel de la URBIS-ul de astăzi, merge-ai cu birja în CENTRU oraşului, lângă “Vinclu” unde exista o parcare pentru aceste atelaje care te ducea cu trei lei/km. Râul Săsar era un pârâu anemic acidulat cu o culoare roşiatică. Malurile sale erau cele mai infecte meandre roşii transformate în “groapa generală de gunoi a oraşului”. Aerul era irespirabil şi-ţi inunda plămânii cu mirosurile emanate Fenixului, de resturile aruncate pe malurile Săsarului, ale scurgerilor acidulate din vasarâşurile celor cinci mine care funcţionau în acele vremuri. Adăugaţi acestora şi mirosurile pestilenţiale emanate de abatorul oraşului (lângă Siromex). Cum spuneam mai înainte, drumurile ce părăseau Centrul nu aveau îmbrăcăminte asfaltică de aceia să nu vi se pară deplasată remarca unui doctor care spunea: “am avut ani când erau mai mulţi silicozişti în oraş, oameni care n-au lucrat niciodată în băi decât silicozişti din minerit”. Aşa poate vă poate imaginaţia vă va ajuta să înţelegeţi cum era atmosfera în oraşul nostru când maşinile care “construiau socialismul” ridicau tonele de praf ce le conţineau “drumurile” noastre.
Din cei 14 copii de altădată, care lună de lună fugeau din oraş acasă, acolo părinţii le mai aplicau câte-o corecţie după care îi readuceau înapoi. “Decorul” dezolant al “oraşului” de atunci, debusola psihic pe ori cine. Nu cred că atunci să se fi folosit cuvintele”oraşul meu drag” de către cineva. Iar acei care au crescut şi copilărit la sat, aici au văzut doar mizeria şi “comedia umană”, fără să ştie că ar fi fost unul Balzac, şi el puternic impresionat de aceste ”stări orăşeneşti” care se vor materializa într-o carte deosebită. Deci pentru noul venit în acest ţinut, pentru acel om, în nici-un fel oraşul acesta nu putea fi localitatea în care el se va califica şi cultiva numai datorită faptului că era locuitorul acestui oraş.
Încerc să vă “ilustrez” o imagine. Podul Unirii. În faţa Universităţii unde stă poliţistul dimineaţa să ne prindă pe acei care nu trecem corect, la numărul 74 de pe Victoriei, exista o construcţie hidrotehnică, care permitea apei din conducta de scândură să evacueze apa la vedere printre-un canal ce ar fi trecut prin spatele blocurilor din partea dreaptă de pe Str. Victoriei până la RFN unde o altă instalaţie reintroducea apa în conducta de scândură. De la această instalaţie se cobora în ceea ce pretenţios i-am putea spune albia Săsarului şi prin diferite exchibiţii, urcări şi coborâri ale meandrelor râului puteai ajunge în spatele Poliţiei Municipale de astăzi (atunci era miliţia regională). Cam în dreptul Podului Unirii (de astăzi) se arunca, ce obişnuit se aruncă din vagonetele care ieşeau din galeria Valea Roşie, vagonetele a căror linie era chiar Str. Ciocanului (azi Iuliu Maniu), stradă cu nume dar care de fapt nu exista deoarece toată porţiunea era ocupată de acea linia ferată a minei. Pe lângă ea nu se putea circula nici măcar cu piciorul.
Astăzi că ne-am scăpat de toate aceste mizerii, de murdării şi resturi, de bălţi cu ape roşiatice, de gunoiul oraşului, chiar din oraş, dacă toate acestea nu mai există de ce nu zâmbiţi când plămânii nu vă sunt agasaţi de acizi şi prafuri, de bacterii şi alte porcării?! Nu aţi cunoscut asemenea mizerii? N-aţi ştiut care erau angoasele şi agenţii activi care ne măcinau sănătatea? Acum le ştiţi ! Şi fiecare meritaţi acest zâmbet. BAIA MARE merită acest zâmbet.
Cauza pentru care eu nu zâmbesc, şi chiar sunt îngrijorat de acest fenomen, este chiar titlul acestei pastile. Mai sunt încă unii tineri care se mai plimbă ţinându-se de mână. Mai vezi şi tineri căsătoriţi care se plimbă ţinându-se de mână în timpul plimbărilor. Dar extrem de rar se mai văd părinţi care-şi plimbă propriile odrasle ţinându-i de mână. Şi mai ales nu se văd nicăieri taţi care să-şi poarte pruncii ţinându-i de mână. Ce s-a întâmplat că taţii de acum de nu-şi oferă partea lor de educaţie stradală copiilor? Să fie numai vina maşinilor care ne inundă ? Se schimbă continuu toate: obiceiuri, norme, dar chiar şi sentimentele să fie în schimbare? Nu cred. Dragi taţi care aveţi posibilitatea şi asemenea prunci, vă fac o mică destăinuire. Pentru mine ca băiat, cele mai emoţionante evenimente ale copilăriei mele au fost foarte puţinele plimbările de atunci, de mână cu tata. Discuţiile erau…între noi… bărbaţii. Răspunsurile aşişderea. Nu-mi imaginez o mai mare frustrare, decât ca un copil să nu beneficieze de dreptul său la plimbările cu TATA.
6 ianuarie 2005

Ura este unul dintre cele mai puternice sentimente umane, manifestat prin ostilitate, atitudine duşmănoasă faţă de cineva sau ceva, duşmănie, vrăjmăşie, detestare. (Mic dicţionar enciclopedic) Opusul urii este dragostea, simpatia.
Din punct de vedere lingvistic se pare că lucrurile sunt clare. Dacă luăm şi citim în”Cartea Cărţilor”-Biblia constatăm că acea CARTE cu peste 1500 de pagini, mărunt tipărită, este un îndrumar a ceia ce ar trebui să fie dragostea, adică credinţă, iubire pentru aproapele nostru, toleranţă, bună intenţie, conciliere. Dacă te uiţi prin dicţionare, prin câte găseşti, constaţi cu stupoare că în dreptul cuvântului DRAGOSTE nu scrie cuvântul uman. Din simpla observaţie se pare că de iubit pot iubii şi alte fiinţe nu numai omul, dar de urât omul este singura fiinţă capabilă de asemenea sentiment. Dacă ne uităm şi la posibilitatea de-a păcătui, constatăm că ura se metamorfozează din pizmă, invidie. Aceste sentimente provin de fapt din:”a râvni bunul altuia” care ne provoacă ciudă, invidie, necaz. Deci noi nu am fost capabili să constatăm că omul acela este mai bun ca noi, mai deştept ca noi, mai harnic ca şi noi, noi ne-am limitat la ce a reuşit să dobândească şi nici nu ne trece prin cap să ne gândim la cât a muncit omul, câte eforturi şi renunţări a suportat tipul acela ca să dobândească ceia ce nouă ne-a adus pizma asupra sa. Ce este foarte trist că prima dată ura se cuibăreşte în suflet uneori, chiar înainte de-a dobândi dragostea. Şi nu ne dăm seama că anihilarea propriei persoane vine de la: “ce are ăla mai bun ca mine, sau ce are aia mai bun ca mine că X l-a preferat pe el (pe ea)?!” Foarte plini de EUL nostru, nu realizăm răspunsul la acea întrebare. Dar până aici OMUL a fost şi este UNIC. De aici se vor regrupa după naţii, religii, pregătire, stări materiale şi unde nu s-au mai descoperit motive de ură pentru aproapele nostru?

Istorici ne îndeamnă să ne asumăm istoria şi nu să ne căutăm prilejuri de vrăjmăşie, de ură. Se pare că aceste sfaturi sunt bune doar pentru acei care le dau, deoarece se constată că unele motive de ură germinează uri multiple şi în domenii neaşteptate. Dacă putem?!
Coborând la “oile noastre” şi fiindcă suntem şi în MARAMUREŞ unde se spune că “ori ce insignifiant poate face rău dar binele numai cine-i DOMN” . Acest domn perpetuu şi întotdeauna ASUPRA noastră este numai DOMNUL NOSTRU, BUNUL DUMNEZEU. Ceilalţi, şefi, neamuri, fraţi, politicieni, nu vor muri niciodată, sau nu îşi vor strica cheful lor chiar dacă vor şti, şi cunoaşte, că oamenii mor de foame.
Politica de astăzi, ca şi cea de ieri, trăieşte doar din ura ce o seamănă. Nu s-au văzut planuri de aduce la nivel de bunăstare a acelor care:”n-au nici-o stare”. Aceştia sunt în ţara în care s-au născut ca şi cum ar fi un emigrant fără acte. N-au nici-un drept. Nu s-a auzit niciodată să se construiască case care întâmplător să poată fi achiziţionate şi de cei săraci. Nu contează că o bombă atomică v-a costa 130 de miliarde de dolari, ea se va construi, dar case de 20 de milioane lei ne va fi ruşine să le facem. Nu ne-am gândit că unii iau micul dejun-pe banii statului-care costă zeci de milioane şi aţii umblă cu o bucată de fier vechi în spate, care vândută îi va aduce două cornuri cu susan. Puţin pentru o foame cronică. Dar nici acei care sunt plătiţi n-au “reuşit” încă să “departajeze” muncile de scurtă durată şi cu complexitate mică care pot fi executate şi de unul care nu este în plenitudinea forţelor sau are un oarecare handicap care-l reţine de la alte tipuri de munci, sau de la calitatea de-a fi angajat. Acesta ar fi un serviciu mai bun decât “supa săracului” care este sărăcită de alţii înaintea lui. Nu ar fi rău să mai “întremăm” şi disciplina socială, artificial întreţinută pentru a fi paravanul altor indiscipline mai mari. Dacă fiecare dintre acei cărora noi le-am oferit binele şi-ar “pierde” cinci minute zilnic cu:”Ce bine am făcut azi pentru cei mulţi?” n-am avea nevoie de cârpele putrede primite de “ajutoare” sau unele “pachete alimentare” din care reuşesc a face acea tuşare pe feţele tuturor ziarelor din Vest, ca şi curiozităţi animalice ale românilor.
Toate acestea sunt mană cerească pentru politicienii de ori ce culoare. Dacă mai socotim că mai sunt şi alte naţii, luptăm pentru drepturile “noastre” ceilalţi….să se înscrie în partid. Unii şi-au luat şi confesiunile de revindecat şi alţii care se numesc sindicate, atacă problemele după profesiuni. Cum vi se pare o ţară care are cel puţin doi combatanţi care ne propun lupta ca mijloc de trai, exact ca pe vremea când eram…vânători, pescari. Era o lozincă pe vremuri:”nici muncă fără pâine nici pâine fără muncă”. Viaţa ne-au transformat-o în luptă perpetuă. E adevărat că nu cu arme legale. Una-i să ai o funcţie care-ţi permite medic personal şi alta-i să “prinzi” într-o lună medicamentul care ţi-ar permite o respiraţie normală sau o participare cât de cât normală în comunitatea din care faci parte. Geaba. Nu contează câte picioare ai, cum stai cu foamea, trebuie să lupţi…pentru bunăstarea altora! Acesta-i traiul care ni se propune de către cei ce ne conduc, în marea lor dragoste, faţă de acei care le-au oferit totul…fără să le ceară nimic. Cu câtă dragoste sunt “investiţi”. Ce este dureros că nici la biserică nu te lasă să te rogi în linişte. Ori ce aparat de filmat îi “deplasează” în ori ce loc. De, sunt ai noştri!
Ori cum am învârti-o oraşul nostru şi când avea denumirea de RÂUL DOAMNELOR (Rivulus Dominarium) şi atunci se referea la minerit. Sigiliul, denumirea, ocupaţiile de bază ale locuitorilor erau mineritul şi domeniul lui. Acum cineva a jurat că-l desfiinţează şi se pare că nu mai are mult. Probabil de la mineriade se trage ura aceasta pentru mineri, mineriade la care minerii din bazinul nostru n-au participat. Cu toate acestea mai sunt şapte mii de mineri cu perspectiva ca în anul să mai scadă vre-o două. Este exact aşa cum ţi-ai urî părinţii, bunici, de care tot nu poţi să te lepezi. Este deosebit faptul că ocupaţiile din municipiul nostru s-au diversificat, dar încape toată lumea în el. Puţini au considerat aşa. S-au distrus şcolile de profil, specialiştii din acea branşă şi în general cam tot ce a aparţinut mineritului şi din câte ştiţi a avut o bază materială puternică, bază care nimeni nu poate spune în ce s-a metamorfozat. Despre statuile celor care aveau două nopţi şi-o zi, una dintre ele mai arată aşa cum trebuie. Cealaltă zi de zi este mutilată de cine poate şi stânca din Parcul Oraşului, care a fost perforată cu prima maşină de perforat Flottman în 1912 se descompune natural. De fapt am mai distrus un monument, al ostaşilor sovietici, care era ridicat pentru faptele de bravură ale Frontul ucrainean în care atunci era încorporată întreaga armata română la acea dată. Facem aceste lucruri într-un oraş unde statuile monumentale sunt puţine. Dacă urâm, ura ne orbeşte de aceia nu mai vedem ce mai trebuie de făcut.

16 ianuarie 2005