– Hai bă Vasile, lasă-l să spună el ce doreşte să spună. El ne-a ascultat pe fiecare. Noi l-am oprit acum să ne povestească şi tu te-ai găsit să-l încurci.
– Hai “Nene” spune că altfel nu mai plecăm de aici.
– Stimabililor, “se porneşte” Ion, în viaţă, am avut şi eu o perioadă mai puţin fastă. Este vorba de perioada când mă pregăteam şi chiar şi atunci când îmi susţineam colocviu pentru gradul didactic I. Ca să-mi dau seama cât de grav am greşit, când am pus întrebarea la Cercul pedagogic, “dacă Legea cu: locul şi rolul maistrului în economie nu este valabilă şi în învăţământ?”, chiar în timpul în care mi se derula Inspecţia specială pentru obţinerea gradului didactic I, mi-au sistat-o cu câteva minute doar, chiar înainte de-a termina-o şi au considerat-o suspendată. Apoi tot în acest context am primit o sancţiune pe linie de partid, şi toate acestea s-au finalizat cu domiciliu forţat. Ca ori ce om “ce nu mai puteam de bine” eram foarte îngrijorat după cum vedeam că evoluează lucrurile. După numai trei luni toate acestea parcă s-au volatilizat. Habar n-am avut cum s-au pornit, dar nici n-am ştiut cum s-a întâmplat de s-au întrerupt. Poate că dacă n-aş fi fost atât de tulburat, de copleşit de fel de fel de gânduri şi situaţii, posibil că aş fi observat. Cum puteam să nu fiu copleşit de acestea, când nici-o persoană, care cunoştea cât de cât cum merg treburile în învăţământ, n-a mai auzit sau aflat să se întrerupă o Inspecţie Specială cu 2-3 minute înainte de-a suna clopoţelul. Dacă acest lucru nu s-a mai întâmplat, era firesc că nimeni nu cunoştea nici ce va urma nici cum se vor derula evenimentele de aici încolo. Pentru a te înscrie la susţinerea unui grad didactic faci cerere. Primeşti asentimentul corpului profesoral. Dar acum ce trebuie făcut? Totul era o nebuloasă. Parcă însăşi viaţa nu mai avea sens. Eram dincolo de legi, de lumea reală. Apoi, m-am trezit pur şi simplu că a revenit brigada de examinare. M-au rugat să îmi susţin inspecţia specială, din nou. Au procedat exact ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat prin luna februarie, adică cu trei luni în urmă. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic din mizeriile vieţii mele la care am fost supus de atunci şi până la…reluarea Inspecţiei. Colocviul…de reluare mi-a fost notat cu 10, dar eu cred c-am acţionat ca un automat pe toată perioada Inspecţiei speciale. De unde să ştiu eu că nu sunt supus unor noi batjocuri. Cât de serios este un examen dat cu brio, care s-a putut anula şi cât de serios poate fi acesta care poate fi o repetiţie a unei noi batjocuri, a unui om care cu această ocazie şi-a dat seama de ce înseamnă un paria. Era conştient că el fără un document că a luat acest examen nu poate reintra în viaţa normală. Viaţa lui s-a oprit cu puţinele minute care-i lipseau din ora de inspecţie. De atunci lumea se uita la el ca la un ciumat. Cine ştia ce se petrece. Cine ştie ce a făcut acest om. Societatea lui îl stigmatiza şi el îşi dădea seama că, cu cât va face mai multe apeluri la “adevăr şi dreptate” cu atât mai mult se va adâncii prăpastia între el şi societate, între colegi. A trăit doar în sinea lui. Uneori colegii nu-l obligau nici să le dea, dar nici să primească bineţe. Începea să semene c-o umbră. O vezi dar nu contează, nu-ţi creează nici-o obligaţie morală, sau de altă natură. După trei luni paravanul a căzut brusc, ca şi cum nici n-ar fi fost. A avut loc inspecţia şi toate au intrat în normal. Chiar şi la masa festivă au participat toţi colegii. Era de neimaginat. Ieri nu l-au salutat, nu-l vedeau şi azi toţi, fericiţi nevoie mare, îl felicitau şi se bucurau “sincer” de succesul lui. Ei erau acei care l-au dispărut, acei care dacă Ion se apropia de ei, se asigurau că nu I-a văzut “cineva” împreună. Erau… Urma să mai susţină examenul la Ştiinţe politico-economice în Bucureşti. Directorul şcolii, un moţ cu suflet mare, îl luă deoparte şi-i zice: “Măi omule, am o propunere pentru tine. Ce-ai zice dacă te-aş trimite vara asta pe Şantierul Naţional la Tg, Jiu –Rovinari cu Brigada Maramureş? Până atunci, până te vei întoarce, se vor linişti apele şi aici”. Am plecat, împreună cu încă doi colegi, să dau examenul ce ne-a mai rămas, în Bucureşti, după care urma să iau trenul spre Tg. Jiu. Cu examenul din Bucureşti nu am avut probleme, mi s-a oferit nota 10, dar gândurile nu-mi erau de loc limpezi. Gradul didactic I, susţinut atunci, era simultan la care au mai avut inspecţie şi examene încă doi colegi. Dânşii după susţinerea acelui ultim examen la Bucureşti, au plecat spre casă.

Eu, ca un veritabil exilat, mă îndreptam înspre Rovinari-Rogojelu. Starea mea sufletească nu-mi permitea să văd nimic frumos pe magistrala ferată Bucureşti-Filiaşi-Tg. Jiu. Poate atunci să-mi fi venit ideea aceasta de absurditate că: dacă aş deţine o funcţie importantă la C.F.R., sau în stat, să pot obliga pe toţi şefii locali şi zonali, să circule întotdeauna când rutele o permit, numai cu trenul, pentru a le da “posibilitatea să-şi bucure şi domniile lor ochii” de ceea ce văd călătorii de rând. Astfel vor avea posibilitatea să înregistreze şi să vadă toate mizeriile ce se depozitează pe marginile liniilor ferate. Aceste mizerii sunt “oglinzile” lipsei de gospodărire de care dau dovadă, acei, cărora funcţia li-se asociază, în mintea lor, cu scaunul şi nicidecum cu buna gospodărire şi profesionalismul, de care au obligaţia să dea dovadă în momentul în care “primesc” asemenea pleaşcă. Pe de altă parte, străinii asociază şi cataloghează mizeriile acestea, şi nu numai pe acestea, cu românii şi România.
Ajuns la Tg. Jiu, cineva de la noul sediul al UTC-ului, sediu proaspăt construit, hotel de trei stele, parcă temându-se să nu mă aciuesc pe acolo, m-a dus chiar în acea seară până în Tabăra de la Vârţ. Locul unde s-a instalat tabăra brigaderilor de pe Şantierul Naţional Oltenia, era o fostă gospodărie sau moşia unui fost conac, din care n-a mai rămas nimic până astăzi. Ba…plopii. Copacii aceia fără de care cred că ne-ar fi zăpăcit temperaturile ridicate şi soarele care prăjea pe tot timpul verii. Nu-mi puteam da seama cum o fi fost amplasat acel conac, în condiţiile date, cert era că nu aflai apă pe un areal de câţiva km pătraţi. Ce să vă mai spun, în acea vară, în acel loc, a picurat puţin prin 16 august şi cam asta a fost…ploaia. Să menţionez că au trecut opt zile până la prima baie şi aia cu apa rece adusă de-o cisternă?
Şantierul aşa era conceput să ne umple tot timpul. Erau multe de făcut, multe de organizat ţinând cont că nici “organizarea de şantier” nu era organizată, dar mai ales ne aştepta o muncă destul de grea, doar de aceia am fost trimişi aici. Şi fiind un şantier al muncii patriotice, era evident că nu lipseau programele “patriotice”, brigăzi de agitaţie, coruri, gazete de perete, concursurile de :cel mai frumos cort, cei mai buni la fotbal, la recitări de poezii, ca în final, punctele cumulate din notele primite dădeau clasificarea brigăzilor. Pentru muncile executate se lua în considerare valoarea zilei muncă. Tot pentru a fi rezolvate toate problemele care priveau situaţia şcolară a brigadierilor, examenele de corigenţă din acel an au avut loc cu mult înainte de termen. S-a făcut acest demers deoarece se considera că elevii care erau constituiţi în brigăzi, ar fi fost incompatibili cu calitatea şi demnitatea unui brigadier-patriot să fie corigent, să participe la munci …patriotice. Unde s-a mai auzit ca un patriot să fie corigent? Deci situaţia acestor elevi trebuia să fie clarificată, adică să nu existe nici-un corigent care, Doamne – feri, să ajungă ca săpatul lui să fie nepatriotic pentru că se simţea mizerabil deoarece era corigent. Pentru a le ridica elevilor ce plecau pe şantier moralul nu s-a mai făcut caz de cunoştinţele, ştiinţa sau neştiinţa lor la examenul de corigenţe dat adhoc, au fost trecuţi toţi în corpore. Nu ne puteam prezenta pe şantier, să ne facem de râsul ţării cu brigadieri care să aibă corigenţe sau situaţii “neclare”. Cred că puteţi înţelege eforturile…profesorilor de-ai trece…şi pe acei care cu puţine zile în urmă au fost catalogaţi corigenţi. Ei bine, această noţiune pe un şantier patriotic era incompatibilă. Deci…
A venit şi ziua în care ne-au prezentat muncile, sectoarele unde urmau a se desfăşura, pretenţiile la calitatea muncii, ce mai ne-au dat de lucru, reluă povestirea Ion, din ce constau de fapt aceste activităţi ale Şantierului Naţional-Oltenia, mie mi-a părut rău că am fost unul dintre cei convinşi a acţiona patriotic pe acel şantier. Erau munci pe care de acum noi trebuia să le finalizăm cu elevii de liceu, brigadieri, componenţi ai Brigăzii Maramureş. Cu toate că sculele cu care urma să “acţionăm”, nu erau încă sosite în şantier, eu cel pedepsit, neoficial “detaşatul”, urma să decid asupra lucrărilor care necesitau în speţă, mâna de lucru a elevilor noştri, a brigaderilor maramureşeni.

Cu toate că existau pe acel şantier cumuluri de lipsuri de toate felurile, lipsuri care îngreunau mult munca dar şi condiţiile de viaţă ale brigaderilor, noi eram patrioţi şi “micile jertfe” erau necesare pentru a putea umfla realizările finale.. În acest sens, adică asupra lucrurilor negative sau efectelor negative ale acestei activităţi, era imposibil să ne exprimăm, deoarece era….interzis pe un şantier de muncă patriotică. De fapt aceste aspecte negative, s-au materializat în cumuluri ale indolenţei, mai ales din partea acelor persoane, care în ţinutul lor şi-au dorit şi au “primit industrie” şi nu ştiau ce să facă cu ea, nu cunoşteau la ce era bună, sau se comportau absolut iresponsabili în munca pentru care erau bine plătiţi. Am fost total nedumirit de ce s-a făcut atâta tevatură pentru acest Şantierul al Tineretului, abuzând de acel patriotism impus elevilor, şi aici vorbim de acei elevi care erau din clasele a douăsprezecea. Ei trebuiau să presteze aceste munci care nu reclamau nici pe departe o asemenea desfăşurare de forţe. 1500 de elevi şi 500 de cadre didactice, dintre care aproape jumătate erau cadre didactice universitare. Lor li s-au oferit munci de genul : descărcarea de vagoane, curăţarea în jurul benzilor de transport a cărbunelui căzut de pe ele, amenajarea unor barăci pentru cine v-a veni după noi. Poate singura lucrare care mi s-a părut justificată pentru asemenea tip de muncă şi asemenea mobilizare şi efort, a fost aducţiunea apei pentru Mina Pinoasa. De altfel pentru aceasta am şi optat cu toţii, brigadieri şi conductori tehnici. Lucrarea consta dintr-un şanţ de 4,5 km adânc de 1,5 m, în care se vor monta conducte de 6 şi 8 ţoli şi probarea reţelei asamblate. Acum gândindu-mă în urmă şi această vastă lucrare era o deturnare a muncii şi a forţei de muncă, deoarece trecea prin patru sate, care din această conductă urmau să se aprovizioneze cu apă. Oamenii locului, în “marea lor hărnicie”, au refuzat să-şi sape şanţul pentru aducţiunea apei în casele lor. Pentru această corvoadă a trebuit să fie mobilizaţi elevii din Maramureş care trebuiau să le introducă apa în casele lor. Ca ori ce lucru făcut “de ochii lumii” Mina Pinoasa a funcţionat cu “intermitenţă” vre-o şase ani după care s-a închis. Nu trebuia nimănui. Apa în schimb ce alimentează satele, prin care a trecut conducta ce au instalat-o brigadierii Maramureşului, funcţionează şi astăzi după mai bine de 30 de ani. Mi-am dat seama, cu tristeţe, că aceste lucrări sunt favorizante pentru administraţiile locale de prin partea locului, deoarece pe parcursul săpării şanţului pentru conductă, traseul a primit multe devieri de la “drumul cel mai scurt dintre două puncte”. Un viceprimar dacă n-am vrut să trecem prin pământul său, ne-a ieşit cu neamurile cu topoarele “să rezolve” devierea de care el avea nevoie. Pe parcursul derulării lucrării am constatat nenumărate marcaje şi ţăruşi ce atestau multitudinea de măsurători şi drumuiri făcute în ultimii 10 ani, peste 6, dar nimeni din partea locului “n-a îndrăznit” să atace o asemenea lucrare, care avea un asemenea volum uriaş de muncă. Probabil că, domniile lor, considerau că era mai comod să nu faci nimic, decât să te apuci şi să îţi sapi şanţul pentru propria aducţiune de apă, cum au făcut oamenii noştri din satele maramureşene. Şi înmiit a fost mai comod, să mişti doar degetul acela, prin care aveai puterea să mobilizezi oameni din Maramureş care să îţi rezolve ţie problemele acelor care nu doreau să muncească, din Oltenia.
Eram cu brigadierii mei, continuă povestea Ion, în spatele termocentralei de la Rogojelul, loc unde am ajuns cu săparea şanţului mai sus pomenit, când zăresc elevul pe care l-am lăsat de planton în cortul brigăzii în care aveam toate lucrurile personale, tot avutul nostru…neîncuiat. Elevul era de numai 83 de centimetri înălţime şi venea în mare fugă, după dimensiunile lui, înspre mine.
– Tov conductor tehnic (denumire de cod ale cadrelor didactice pe şantiere) vă cheamă tov. Lupu comandantul taberei.
– Şti pentru ce? Arde ceva? S-a furat ceva? Este vre-un accident?
– Nu, nu ştiu, dar a spus că este foarte, foarte, urgent. Cu aceste “precizări” nu eram “nici în car nici în căruţă”. Până în acea zi n-am auzit să fi fost chemat un cadru didactic în tabără deoarece nu exista nici o posibilitate de-a le onora.