În acea zi de 10 octombrie 1958, era o ceaţă groasă care, datorită frigului ce s-a lăsat, s-a transformat în chiciură. Mergeam pe lângă buclan (conducta din scândură cu un diametru de 3m care aducea apa necesară Flotaţiei Săsar) spre Atelierele Centrale “Hutira Dezideriu” (astăzi TEHNOMIN), unde făceam practica, în ideea că apa din buclan era mai caldă ca frigul de afară. (aceiaşi poveste cu ţiganul care a rezistat o iarnă afară numai datorită faptului că avea în plaja privirii sale un foc deschis) Dacă vremea era aşa de ciudată, şoferul nostru Debreţeni, unul dintre cei doi fraţi gemeni, nici nu a catadicsit să scoată maşina din garaj, nu să ne mai transporte la locurile de practică. Nu asta era singura lui ciudăţenie. Uneori se apuca să demonteze “bătrânul ZIS” să vadă de ce merge motorul, “cine-i face să meargă” şi alteori îl demonta să vadă de ce nu merge “doar aseară mergea”. Poate a făcut bine că nu s-a hazardat în circulaţie deoarece era o vreme cu o vizibilitate incredibil de mică. (Mi-am adus aminte de copilul acela care cu un prosop alb pe spate şi conducea în noapte o coloană de maşini militare.) Prin ceaţă se auzeau voci alarmante, ţipete, rugăciuni, urlete, înjurături. De văzut nu se vedea nimic. Cum drumul nu avea trotuar, cum numai în anul precedent a fost terminată pavarea lui, pe poleiul format am încercat să alunec pe tălpile bocancilor înspre direcţia de unde venea torentul acela de deznădejde şi revoltă. Ceva mi-a frânat alunecarea. Mă aplec şi ridic de jos obiectul care mi-a oprit alunecarea. Acea bucată de material, pe care am ridicat-o, nu părea să fie piatră. Era un obiect care pe moment nu-l puteam defini. M-am apropiat şi eu de grupul de oameni ce se agitau mai în susul străzii.
Un băieţaş cu care “băteam” mingea aproape zilnic pe maidanul ce era cuprins între strada Caragiale de astăzi şi gardul Şcolii Miniere, flancat de Strada Victoriei, pe partea dreaptă cum urcai înspre oraş era Depozitul de lemne şi Terenul de fotbal al echipei “Dinamo Săsar”. Mirciuc, cum îl alintam noi, mai mult dormea prin căminul nostru de la Şcoala Minieră deoarece părinţii în fapt erau despărţiţi şi-l trimete-au de la unul la altul. Pe undeva era şi băutura, dar fiecare dintre părinţi şi-a aflat pe cineva cu care “stăteau” dar pe prietenul Mirciuc nu-l agrea nici unul. În dimineaţa aceia, beţivul de taică-l său “l-a melestuit bine” şi l-a trimis să ia “micul dejun” la mamă-sa. Cu gândurile lui negre, n-a văzut ZIS-ul care venea din oraş, încet dar pe gheaţa proaspăt formată nu “prindeau” frânele. Bara de protecţie l-a lovit pe Mirciuc şi când capul a ajuns pe pavelele noi s-a spart ca un bostan. Eu aveam în mână o “ţandură” din scăfârlia lui.
F.C.-ul a intrat în Divizia “A”. Era prin 1981. Eram a lui Mateianu. Niciodată oraşul acesta n-a trăit o euforie pe termen lung de o aşa intensitate cum ne-a oferit-o Mateianu şi băieţii lui. Erau incredibili. Puteau bate, şi au bătut pe oricine, atât la noi acasă cât şi în deplasare. N-am cunoscut fericire şi mândrie mai mare ca atunci şi poate că de atunci sufleteşte am devenit şi eu băimărean. Sigur că oraşul acesta n-a dus niciodată lipsă de manifestări sportive, de cluburi sportive, de sportivi, bineînţeles că erau şi alte sporturi în care eram foarte buni, grozavi de buni la: handbal, popice, oina, înot, gimnastica cu Dunca, tir şi altele. Totuşi parcă fotbalul a devenit dragostea tuturor. Nimeni nu a putut crede lucrul acesta, că jucând fotbal cu capul poţi învinge ori ce echipă cu care ai meci. Fotbaliştii erau grozavi, jucau fotbal şi aveau un psihic de învingători. Acest curent de învingători poate că a mai fost pe vremea Chinezului, dar noi nu ştiam cum a fost atunci. Fotbaliştii erau extraordinari nu pentru că aveau cu 17 puncte mai mult decât a doua clasată, Steaua, ci pentru că prima oră Mateanu a făcut un fotbal elaborat, ştiinţific, şi câştigarea meciurilor nu se făcea la noroc sau la aranjamente, ori că ne-a surâs norocul. Se câştiga deoarece se juca fotbal “cu capul” nu numai cu picioarele. Ne-a convins Mateianu că FOTBALUL nu este aleatoriu, fotbalul poate fi ştiinţă nu numai “joacă”. N-am văzut niciodată un oraş cu o sută de mi de oameni fericiţi. Dacă “Doamne feri” careva era supărat, se discuţiile “îmbrăcau” câteva replici despre fotbal şi automat apărea zâmbetul, bunăvoinţa, toleranţa omului în necaz. Echipa de fotbal a lui Mateianu era efectul psihologic pozitiv al oamenilor acestui municipiu.

Niciodată o masă de oameni atât de mare n-a beneficiat de un efect psihologic pozitiv, cum se întâmpla cu populaţia municipiului nostru. Poate doar unele rezultate ale sportivelor şi sportivilor la campionatele mondiale şi olimpiade de gimnastică, sau Steaua la fotbal, ori unele rezultate ale Echipei Naţionale de fotbal (în anul 1997 România era pe locul IV în lume. În acelaşi an pe 17 septembrie am trecut pe locul III după Brazilia şi Germania. În 1998 suntem cap de serie la Campionatul Mondial din Paris-1998) sub bagheta lui Iordănescu. Şi aceste evenimente au dat euforie sufletelor şi minţilor românilor, dar au fost numai fulgere. Echipa lui Mateanu ne-a “însănătoşit psihologic” ani buni. Dacă de ceva îmi pare rău pe această lume, îmi pare rău de tinerii care n-au apucat acele vremuri de euforie generală, când toate greutăţile şi necazurile se estompau numai dacă aduceai în discuţie rezultatele ultimilor meciuri ale FC-ului. Populaţia municipiului Baia Mare de atunci, era capabilă să ignore ori ce necazuri (cu toate că atunci s-a potrivit că a dispărut carnea, untura, ouăle şi chiar băuturile din magazine, toate de acum se mai distribuiau doar la RAŢIE) şi puteau face acest lucru, cu numai o simplă vorbă despre ea, despre acea echipă minunată şi antrenorul ei, MATEIANU.
Pe noul “Bulevard al Independenţei” se circula doar de vre-un an. Puntea pe cabluri peste râul Săsar, pe care treceam noi pietonii, făcându-ne legătura cu Str. George Coşbuc, era încă în funcţiune. Numai că nouă ne mai păsa de ea. Aveam şi noi şapte poduri, câte are Budapesta. Sunt ale noastre mai mici şi nu aşa de elegante, dar… Ziua aceia era caldă, specifică oraşului nostru vara, plăcută. Se termina-se şi noul pod, “Podul Republicii” numai că circulaţia încă nu era destul de fluentă. Lumea încă nu era obişnuită cu noile artere de circulaţie proaspăt terminate. Cercetătorul ştiinţific care şi-a terminat munca în acea zi la Institutul de Cercetări şi Proiectări Minere, se grăbea spre vechea punte de legătură, încă nedemontată. O maşină în mare viteză, l-a “luat pe sus” chiar de pe “trecerea de pietoni”. Când omul s-a “liniştit” după groaznica lovitură primită de la maşina respectivă, a rămas într-o poziţie nefirească pe asfalt. Era mort. Viaţa i-a fost curmată instantaneu. Nenorocirea avea ca autor al proaspetei nenorociri pe unul dintre cei mai iubiţi dintre toţi fotbaliştii noştri componenţi ai “Echipei de aur” echipa lui Mateianu .
Dacă am lua o sfoară imaginară şi am întinde-o între cele două locuri unde s-au produs cele accidente nefaste, unde şi-au pierdut sufletele şi viaţa cei doi oameni, vom constata cu uimire că centrul Bisericii “Sfânta Cruce” se află pe această diagonală.(Strada Victoriei la ultimele retuşuri a fost ”mişcată” puţin). De aici o întrebare firească: “Sfânta Cruce sau Sfintele Cruci?”. Accidentele despre care am povestit, să fi grevat într-un oarecare context alegerea locului pentru această Sfântă Biserică ori toate-s întâmplări?.

De Boboteaza anului 2005

Într-una din renumitele 66 de zile ale iernii în care soarele refuză să se uite la noi ăştia din acest colţ de ţară. În local, împreună cu alţi confraţi, împărţeau gerul acelei zile cu secţiuni ale unor poveşti despre…frumoasele şi însoritele zile de vară. Cum lumea…vara este mai lejer îmbrăcată, uneori poveştile…patinau… înspre frapantul şi veşnic doritul, etern feminin. Locaţia în care se desfăşurau veşnicele dezbateri ale cenaclierilor era acelaşi unic local OJT, local care a preluat funcţiile altora de dinainte, renumite şi ele la vremea lor. Este vorba de celebrul “butoiaş cu bere” şi mai renumitul ”vinclu” din Centrul istoric. Cu toate că poveştile confraţilor…trăgeau la căldura activităţilor de altădată, nu acestea le încălzeau atmosfera, ci cafelele “îmbunătăţite” la care se apela pentru a sparge smogul de afară. În local cenaclierii derulau fel de fel de poveşti, întâmplări mai mult sau mai puţin credibile. Ori cum se pare că uneori se abuza de unele exagerări în timpul cât se povesteau, “fenomene” ce erau considerate la vârsta lor cam nepermise. Poate aţi observat şi dumneavoastră că după un oarecare timp, indiferent cât sunt de “colorate” aceste poveşti, se volatilizează, îşi pierd “carnea”, devenind serbede, plicticoase. Aşa se întâmpla astăzi, şi poate mai devreme ca altădată. S-ar putea ca această vină să fie şi cenuşiul acestei zile, şi poate ca tot de la acea “culoare” a zilei, să fi afectat aceste “poveşti bărbăteşti”. Urmărind firul poveştilor rostite de confraţii săi, oameni cu care “băteau” cam aceleaşi vârste, dar ne grăbindu-ne prea tare pe această pistă ce îi împinge înspre bătrâneţe, poveştile au devenit de genul “strugurilor acrii” sau ale “femeilor respinse” de colegii lui Ion în marile lor aventuri petrecute până acum.. Într-un târziu, ne dorind a le deconspira deznodământul intuit sau repovestit de atâtea ori ale aventurilor lor, chiar înainte de-a le termina de spus, Ion se ridică cu intenţia vădită de-a pleca. Până atunci, parcă grupul cenaclierilor nici n-a sesizat că era şi el acolo, abia atunci l-au băgat şi pe el în seamă:
– Cum, pleci Ioane fără să ne spui ceva ?
– Nu sunteţi destul de decepţionaţi. Sunteţi siguri că doriţi să vă decepţionez eu total? Le replică acesta.
– Hai mă, tu chiar nu ne poţi povesti nimic?
– Ce să vă spun? că mi-am cunoscut nevasta, cu care m-am şi însurat…asemenea poveşti cum sunt a voastre n-am ştiut că-şi au rostul după ce eşti căsătorit. Ascultându-vă pe voi, sunt sigur că aşi fi putut face unele…devieri, dar păcat că nu mi-aţi deschis ochii mai devreme. Impetuozitatea fostului mascul din mine s-a diluat mult… Deci…? Încheie Ion şi încearcă să-şi facă drum spre ieşire.
– Auzi, partea asta o ştim cu toţii. Spune şi tu o poveste, aşa, să treacă vremea, că este prea devreme să mergem deja la masă.
– Cât voi făceaţi elucubraţiile acelea, le răspunde Ion, pe diferitele meridiane şi puncte cardinale, încercând să mă transpun în piele fiecăruia, am constatat că poveştile prezentate sunt de domeniul imposibilului, deci incredibile. Norocul vostru că la noi nu se acordă premii pentru astfel de poveşti, altfel…cine ştie. N-am crezut că voi fi autorul unor astfel de reprize imposibile, şi refuz să cred că au fost adevărate, dar ca şi voi, şi eu am fost un încurcă lume în astă viaţă şi poate de aceia nici eu nu m-am sesizat, atunci când în poveştile voastre se derulau elementele cele mai sensibile ale întâmplărilor povestite de voi.
– Măi nene Ioane, de ce nu intri tu în politică? Ne învârţi pe deget de un sfert de oră şi încă nu ne-ai spus nimic.
– Faceţi-l să tacă! Le propune Ion N-am făcut încă expoziţiunea şi el îmi rupe povestea.