Apartamentele care au boilere cu gaz le mai introduc gazul în baie, dar se caută dacă-i posibil să conducă ţevile prin afara locuinţei. Nimeni n-a putut explica fenomenul exploziei dormitorului, dar toată lumea a fost fericită că în acea explozie, de aşa putere, nu au fost victime.
– Da, da am observat. Culoarea cu carte sunt zugrăviţi pereţii, de la geamurile doi şi de deasupra lor, este alta decât culoarea cu care este vopsit restul blocului. Bunicul şi nepotul s-au dus în altă parte şi “mânzul” îşi tatonă bunicul cu alte întrebări:
– De ce el, adică nepotul lui, nu a “absolvit” grădiniţa, la grădiniţa asta “Step by step” adecă cum mai jos scrie: “pas cu pas”?
– Păi chiar tu ai spus când ne-am coborât din autobuz că nu stăm aici. Şcolile şi grădiniţele, cum poate ai mai auzit şi tu, sunt de cartier. Deci tu ai “absolvit” grădiniţa de pe strada noastră.
– Dar strada aceasta cum se numeşte?
– Acum se numeşte Iuliu Maniu. Mai deunăzi se numea ciocanului.
– Aici se făceau ciocane?
– Nu s-au făcut niciodată ciocane pe strada aceasta, dar locuiau pe această stradă acei care cu acea unealtă-şi câştigau pâinea, muncitorii mineri. Acuma după câte observi nici pomeneală de ei pe aici. Zona a devenit rezidenţială. Cine-şi mai aduce aminte că numai cu treizeci de ani în urmă strada aceasta era cu un metru şi jumătate mai sus decât acuma. Din vagonetele care scoteau sterilul din Galeria Valea Roşie îl depozitau la piciorul de acuma al Podului “Unirii” ori umpleau diferite goluri din meandrele marginilor albiei Săsarului, care era ca o lagună, numai că aici servea de depozit de gunoaie al oricăruia. Până la fosta “alimentară” de pe “vremea răposatului” era un spaţiu neted un “platz” unde se prelucrau şi se depozitau, materialele care se introduceau în galerie.
– Acum nu se lucrează în mina asta?
– Cum să nu, se lucrează, numai că acum se intră prin Galeria Săsar şi merg pe sub pământ cu trenuleţul până sub Dealul Crucii de nu-i ştie nimeni. Poate de aceia pe atunci, pe această stradă, nu locuiau numai mineri şi o parte din “colonişti” veniţi de prin alte localităţi şi care s-au stabilit aici. Acolo unde este grădiniţa pe care tu vroi-ai “s-o absolvi” erau birourile minei. Impozanta clădire care acum este “Romgazul”, erau clădirile fostelor şteampuri, unde se măcina minereul aurifer scos de la Mina Valea Roşie. Alte vremuri, alţi oameni! Cred că acum ne-om putea apropia şi noi să ne plătim şi consumurile că doar pentru asta am venit, şi de n-o facem repede aceştia-s capabil să-i mărească preţul gazului de la o oră la alta şi atunci, n-o să ne mai ardă(de unde gaz) să facem explorări melancolice în timp.
8 decembrie 2004

A plouat mult. Nesperat de mult. Pentru unii ploile au adus disperarea când şi-au văzut treptele caselor linse de ape. Coteţul găinilor s-a smucit, apoi ca şi cum mai mulţi bărbaţi ar fi tras de el în sus, a început să se mişte în josul apei umflate creând groaznica impresie că între noi şi Marea Neagră au dispărut malurile. Eram atât de convins de lucrul acesta că aveam senzaţia că şi apa ar putea fi sărată după această “întâlnire”. Oamenii au năvălit pe dealuri cu spaima ăluia care-şi vede coasa morţii pe urme. Fugeau atât de tare înspre culmile dealurilor că “iepurele era marhă leneşă pe lângă ei”. Erau imposibil ai mai ajunge. Unii ziceau că antrenamentul acesta de-a fugi spre vârfurile de munţi, pe dealuri, le-au rămas în sânge de pe vremea Hoardelor tătare.
Acum fugeau de apele ce le fura şi distrugeau toată agoniseala de-o viaţă a sătenilor, ca un căpcăun din poveste. Imaginea căpcăunului s-a asociat cu acele distrugeri deoarece credincioşi fiind, nu puteau crede că Dumnezeu îi pedepseşte atât de rău şi fără o vină aparentă. În fuga lor se uitau cu teamă când tentaculele apei le va îmbrăţişa şi casele lor, moment în care în sufletul lor se petrecea o implozie greu de redat, dar şi mai greu de vindecat. E ştiut că cel mai greu se desparte omul de nimicurile vieţii, amintirile, materializate prin mici obiecte neînsemnate valoric dar cu emoţii puternice în inima omului. Acum trebuia să se despartă de tot avutul vieţii, uneori de viaţa sa însăşi deoarece mulţi dintre ei nu-şi vor mai putea veci construi o casă, un acoperiş deasupra capului, deoarece tinereţile I-au părăsit de mult. Aceste gânduri le zbuciumai sufletele în goana lor din calea apelor. Dar uite că ploile s-au oprit. După ce şi-au tras răsuflarea, au aprins un foc mare la liziera pădurii şi aşteptau să se usuce, să se încălzească. Năvalnica apă a scăzut brusc. Câţiva bătrâni şi-au apropiat genunchi de pământ şi au început să se roage în spasmele plânsului care parcă i-a cuprins pe toţi ca un spasm al nebuniei.
– Mamă de ce plânge bunicul, de ce oamenii plâng acum mai tare ca şi atunci când casele lor îşi părăseau fundaţiile? Cum nu sunt fericiţi că au scăzut apele?
– Dragul mamei nu-i bine că necazurile care ne-au lovit pe noi, acum au izbit şi mai năprasnic alte locuri unde oameni se ştiau apăraţi şi nici nu se gândeau că s-ar putea porni un asemenea prăpăd.
– Da cum aşa?
– Dacă apa a scăzut brusc, apoi sigur este că a aflat un loc mai slab pe care l-a dovedit şi s-a revărsat. N-a trece mult, dragul mamei, şi vor auzi pe cine a căzut năpasta de acum a apelor.
După acest cros al disperării, dar şi a retragerilor bruşte ale apelor, oamenii s-au întors la vetrele ce le-au avut, mai înfricoşaţi şi mai tulburaţi ca atunci când fugeau la deal. Atunci, în disperata lor fugă mergeau înspre salvare, coborâtul în schimb era spre dezastrul cu care I-a “fericit” apele.

N-a durat nici cât ei au crezut şi cealaltă veste rea le-a izbit timpanele. Sălăuţa, apa atâtor cântece ale lui Coşbuc şi a altora a distrus chiar satul lui Coşbuc. “În vaduri ape repezi curg; Şi vuiet dau în cale; Iar plopi în umedul amurg; Doinesc eterna jale. Pe malul apei se zăresc; Cărări ce duc la moară; Acolo mamă te zăresc; Pe tine-ntr-o căscioară”. Moara “lui” va fi veşnic cântată dar ea nu mai exista după acest pohoi.
–De două zile nu mai plouă. Uliţele s-au zbicit de noroiul acela atât de iubitor că nu se dezlipea de noi niciodată, s-a mai strâns. Ba chiar a îngheţat puţin şi parcă lucrul acesta le dădea un tonus copiilor să-şi cureţe şi pregătească încălţămintea de Moş Niculae.
Seara era liniştită după atâtea feluri de spaime şi parcă Domnul le-a oferit cel mai preţuit dar: pacea şi liniştea sufletească atât de necesară tuturor.
– Bunicule eu ştiu că tu şti multe, îşi află ocupaţie nepotul preferat, n-ai putea să-mi spui şi mie unele lucruri prin care să fiu sigur că Moş Nicolae mă va pune pe lista lui cu cei buni. Dacă ştiu a colinda e bine?
– Foarte bine fiindcă prin colinde şi acele cântece lăudăm pe ACEL care va face cel mai mare bine omenirii pe Iisus Hristos!
– Vai bunicule, fă bine spune-mi spunem repede o colindă! Bunicul se uită la nepot cu o căutătură ciudată şi-i spuse:
– Eu nu ştiu să colind. Apoi acuma trebuie să mă rogi să-ţi spun colinzi? Nu cred că-i bine, dar ştiu un repurtat poet, un mare om de cultură al judeţului care face revista de folclor a Maramureşului, şi el de mult mă tot roagă:”Adu-ţi aminte de primul tău colind. Scrie-mi cum a fost şi dă-mi-l să-l tipăresc”. Cu toate că-l preţuiesc şi mi-e prieten, dar n-am putut. Cum să spui cuiva că primul tău colind n-a fost colind, a fost un bocet, care ne-a încheiat copilăria.
– Bunicule numai dumneata poţi spune aşa ceva despre colinzi?
– Puiule nu despre colinzi este vorba ci despre alte vremuri care vrând, nevrând, ne-au marcat.
– Şi zici că lui nenea acela de la cultură nu i-ai spus nici-o colindă?
– Nu.
– Bine bine,dar eu sânt nepotul tău, mie îmi spui? Bunicul se uită oarecum ciudat la copilul care este atât de încrezut în dragostea ce i-o poartă bătrânul, încât se crede capabil de-al şantaja. Mucea se consideră mult mai important ca “ori cine din cultura Judeţului”
– Ţ-oi spune, cedă bunicul.
– Hai spunem. Omul se gândea că de nu face cum îi zice copilul l-a bate la cap toată seara. Aşa că se “hotărî”. Îşi trecu mâna peste faţă, parcă aşi şterge negurile şi se porni: